Un inger alaturi de mine

Este vorba de Bob H., spitalizat in 1979 pentru o operatie chirurgicala la un picior, vatamat intr-un accident de masina. O relatare extraordinara a unui om care nu se gandise vreodata ca va descoperi asemenea orizonturi.

Cat despre ingerul pazitor, el se afla in centrul povestirii:

"Ma aflam intr-un tunel, calatorind cu mare viteza spre o lumina care in acel moment nu avea prea mare importanta. In timpul serviciului meu zburam frecvent cu avionul si participasem la curse de masini, ceea ce-mi permitea sa-mi dau seama ca viteza cu care ma deplasam depasea de departe tot ce experimentasem eu; si ea crestea in continuu. Zidurile tunelului erau in ceata, dar cand am privit mai cu atentie am realizat ca acest tunel prin care zburam cu aceasta viteza incredibila era format din planete; mase solide, incetosate totusi datorita vitezei si distantei. Era de asemenea si un sunet teribil. Era ca si cum toate marile orchestre ale lumii cantau in acelasi timp; nu era o melodie, dar era foarte puternic si pe undeva linistitor. Era un sunet rapid, mobil, ca ceva de care imi aduceam aminte, foarte familiar, care se afla undeva in memoria mea.  Dintr-o data mi s-a facut frica. N-aveam nicio idee despre locul in care ma aflam, eram purtat cu o viteza incredibila si nimic din viata mea nu ma pregatise pentru o asemenea aventura. In momentul in care mi-am dat seama ca imi era teama, m-a atins o prezenta; nu fizic, ci telepatic. Era o prezenta calma si blanda care a spus: "Haide, haide, totul va fi bine, relaxeaza-te." Si acest gand care mi-a fost transferat a avut un efect calmant imediat, de departe cel mai puternic din tot ce cunoscusem in viata mea stresanta. Ma indreptam catre aceasta lumina imensa de la capatul tunelului, dar in momentul in care eram pe punctul de a intra in ea, totul a devenit negru. Atunci cand inchid ochii intr-o camera neagra am mereu senzatia ca vad. Am de asemenea senzatia tactila si aceea ca am un corp. Negrul de care vorbesc era total, fara niciun fel de senzatie. Constiinta mea EXISTA pur si simplu. Existam, dar fara nicio alta senzatie. Era absolut terifiant. Acest lucru a durat o clipa, cat o zi intreaga. Apoi senzatiile au inceput sa-mi revina incet si am inteles ca erau numai pozitive. Nu mai aveam nicio durere in picior, niciun alt inconvenient mental sau fizic. Erau in schimb pace, bucurie, armonie si lumina. O, ce Lumina era aceea! Imi dadeam din ce in ce mai mult seama de prezenta ei, era o lumina aurie, si argintie, si verde, si plina de iubire. Atunci cand senzatiile s-au stabilizat, si asta mi s-a parut ca a durat o suta de ani, pentru ca acolo nu exista graba, am descoperit o Fiinta asezata alaturi de mine. Purta o roba alba si era pacea insasi. El era cel care ma linistise in ultimele clipe ale calatoriei mele, am stiut asta instinctiv. Si inca ma mai linistea. Stiam ca ar fi putut fi toti prietenii pe care nu i-am avut vreodata si toti ghizii si profesorii de care as fi putut avea nevoie intr-o zi. Stiam de asemenea ca ar fi fost prezent daca as fi avut vreodata nevoie de el. Dar cum trebuia sa-i mai supravegheze si pe altii, trebuia sa am grija de mine cat de bine puteam. Eram asezati unul langa altul pe o stanca, deasupra celui mai frumos peisaj pe care l-am vazut vreodata. Nu cunosteam acele culori, erau de o stralucire care imi depasea toate visele, imbinate intr-un mod exceptional. Era extrem de placut si nu exista nicio tensiune, prietenul meu ma cunostea si ma iubea mai mult decat m-as fi putut eu cunoaste si iubi vreodata. Nu mai simtisem niciodata o asemenea pace. "E intr-adevar frumos, nu-i asa?" a exclamat prietenul meu, vorbind despre priveliște. Eu eram așezat comod si admiram totul intr-o liniște indescriptibila. El a spus: "Ne-am gândit ca te-am pierdut pentru câteva clipe" In timp ce continuam sa fiu uimit de ceea ce vedeam, prietenul meu mi-a sugerat ca era timpul sa plecam. Devenind si eu agitat, am fost de acord. IMEDIAT locul s-a schimbat. Ascultam acum un cor de îngeri cântând. Cântau cea mai frumoasa si extraordinara muzica pe care o auzisem vreodată. Erau toți la fel, toți la fel de frumoși. Atunci când au terminat de cântat, una dintre ființe a venit la mine pentru a ma primi. Era foarte frumoasa si eram foarte atras de ea si mi-am dat seama atunci ca admiratia mea nu se putea exprima decat intr-un mod total nefizic, ca si cu un copil mic. Eram stanjenit din cauza greselii mele, dar nu era grav. Totul era iertat in acest loc miraculos.

Sentimentul ca trebuia sa plec s-a transformat mai intai in certitudine, apoi in teama. Teama mea a fost confirmata atunci cand ghidul meu mi-a spus ca era timpul sa plec, dar ca trebuia sa-mi aduc aminte ca acel loc era casa mea, si ca ma voi intoarce acolo intr-o zi. I-am spus ca-mi era imposibil sa ma intorc la acea viata de jos dupa aceasta experienta, dar el mi-a raspuns ca nu aveam de ales, ca mai aveam inca multe de facut. Am protestat, pretextand ca imprejurarile vietii mele luasera o asemenea turnura ca nu mai puteam continua; si am fost consternat gandindu-ma la toata durerea mentala si fizica care ma astepta. El mi-a cerut sa fiu mai precis si mi-am adus aminte de o perioada a vietii mele in care avusesem mari dificultati. Instantaneu am simtit in totalitate emotiile acelei perioade. Era aproape insuportabil. Atunci, doar cu un simplu gest, durerea a disparut pentru a fi inlocuita de un sentiment glorios de iubire si de bine. Acest proces a fost repetat de mai multe ori, in functie de diferitele etape ale vietii mele in cursul carora am avut greutati. Prietenul meu mi-a aratat atunci ca puteam face acest lucru incredibil chiar eu insumi. M-a facut sa inteleg ca nu puteam avea nicio discutie in privinta intoarcerii mele. Regulile erau reguli si trebuia sa ma conformez. Nu se facea o exceptie pentru mine, iar mila de sine nu era o forma de manifestare acceptabila. Intr-o clipa totul a disparut si m-am trezit in sala de reanimare intrebandu-ma ce trebuia sa-mi amintesc. Experienta durase cinci minute sau cinci ore."