Semnificatia profunda a Craciunului

Sărbătoarea Crăciunului vine la numai trei zile după solstițiul de iarnă, moment în care soarele se ocultează cel mai mult, lăsând loc nopții celei mai lungi. Această perioadă ne invită la introspecție. Este momentul să ne orientăm către lumina din interior, pentru a ne redescoperi pe noi înșine, luminând astfel acele aspecte ale noastre pe care le conștientizăm mai puțin.

Deloc întâmplător, nașterea lui Ioan Botezătorul se sărbătorește la două zile după solstițiul de vară, în 24 iunie. Acesta este momentul de maximă expansiune a luminii, de culminație a Soarelui în drumul său anual. Sunt două momente complementare, Crăciunul și Nașterea Botezătorului, cele două extreme pe care ziua și noaptea, lumina și întunericul le ating în jocul lor etern. Pentru ca una să crească, cealaltă trebuie să scadă. Despre lumină și întuneric ne vorbește Evanghelia lui Ioan, cea mai simbolică și totodată cea mai plină de înțelesuri scriere despre viața Mântuitorului.

"Lumina luminează în întunerec, și întunerecul n-a biruit-o.” (Ioan, 1, 5)
Aici evenimentul nașterii are amploarea unui act cosmic de coborâre a lui Dumnezeu în manifestare. "La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu.” (Ioan, 1, 1) "ªi Cuvântul s-a făcut trup, și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. ªi noi am privit slava lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” (Ioan, 1, 14) Putem privi acum nașterea lui Hristos ca reprezentând, la cel mai profund nivel, întruparea Logosului Divin, proces tainic prin care Tatăl își revarsă iubirea nemărginită asupra tuturor copiilor săi. El vine în întâmpinarea noastră luând chip de om. Dar pentru a-l primi cu adevărat în inimile noastre, trebuie să ne purificăm în prealabil de necredință, de îndoială, de gânduri rele și de dorințe inferioare, de tot ceea ce ne oprește să primim minunatele daruri pe care Dumnezeu ni le oferă în fiecare clipă. Din această perspectivă, soarta oamenilor se aseamănă cu cea a semințelor din parabola semănătorului (Matei, 3, 13-23). Un țăran seamănă boabe de grâu care cad în diferite locuri: pe drum, pe un teren stâncos, printre mărăcini și, unele, pe un teren fertil. Semințele sunt de fapt învățătura despre Adevăr a Domnului, iar diversele locuri unde acestea au căzut îi reprezintă pe receptorii acestei învățături.

Astfel, semințele care au căzut pe drum ilustrează analogic situația acelor oameni al căror suflet nu s-a trezit deloc și care trăiesc numai prin intermediul și pentru satisfacerea simțurilor. Ele nu vor da roade, fiind în final ciugulite de păsări. La fel, oamenii care aud Cuvântul despre Împărăția Cerurilor și nu-l înțeleg, vor sfârși prin a fi înghițiți de o existență banală, ignorându-și adevărata natură divină până la sfârșitul vieții.
 
Semințele care au căzut pe terenul pietros nu vor trăi, ci se vor usca din cauza pământului puțin care nu poate nici hrăni și nici susține rădăcinile lor firave. Această situație corespunde oamenilor care au o oarecare deschidere față de adevărurile spirituale, pe care le urmează, însă doar până la primul obstacol. Mai departe, mărăcinii care sufocă semințele de grâu corespund gândurilor negative, dorințelor inferioare, ambițiilor meschine, teoriilor seci și temerilor care ne împiedică să ne trezim definitiv sufletul, sufocând în noi aspirația către Dumnezeu și făcând din nou Cuvântul neroditor.
 
În final, singurii oameni în care învățătura despre Împărăția divină rodește sunt aceia care aud Cuvântul și-l înțeleg. Ei sunt asemenea pământului fertil în care semința rodește. Au inimile pure, credință, umilință și stăruință în cele bune, fiind deja pregătiți să-l primească pe Iisus în inimile lor.

Să fim și noi aidoma lor, pentru a-L întâmpina cum se cuvine pe Pruncul ce ni-L aduce pe Dumnezeu.