Salamandrele si phoenix-ii

Salamandrele sunt entități subtile asociate elementului foc. Li se atribuie puterea de a trăi în mijlocul focului, fără a fi mistuite de el. Se mai spune că pot chiar stinge focul, din pricina răcelii lor.
În iconografia medievală, salamandra îl reprezintă pe cel Drept care nu-și poate pierde pacea sufletului și încrederea în Dumnezeu în mijlocul necazurilor.

Phoenix-ii sunt considerați de o frumusețe neasemuită, înzestrați cu o longevitate extraordinară și cu puterea de a renaște.
Ca entități ale focului, salamandrele și phoenix-ii sunt înzestrați cu o cunoaștere a misterelor, pe care o revelează celor pregătiți. Ele sunt pasionale, posedând puterea de a dărui nemurirea și învierea. Sunt în strânsă legătură cu polul, cu centrul lumii, dar și cu Soarele. Ființe de o frumusețe extraordinară, ele amplifică dragostea de viață la cei cărora li se arată. Posedă, de asemeni, capacitatea de a vindeca, de a readuce forța vitală în ființele umane obosite, bolnave sau rănite. Aceste spirite corespund punctului cardinal Sud, verii, cu roșul ca și culoare, cu elementul foc. Simbolizează vehiculul nemuririi. Se vorbește despre cântecul supranatural al Phoenix-ului, care sădește în sufletele muritorilor dragostea de nemurire, aspirația spre eternitate.

Phoenixul este, de asemeni, aducător de fericire. Ca și salamandrele, el scapă “inteligențelor și gândurilor”. El evocă focul creator și distrugător, în care întreaga lume își are originea și în care se va resorbi.
Aceste ființe care simbolizează elementul foc, sunt cele care ajută efectiv ritualul de “tumo” al tibetanilor, sunt cele care nevăzute, inspiră, asistă și ghidează pe cei care merg cu tălpile goale pe jăratec; ele susțin orice acțiune benefic orientată, sădesc voința de a depăși orice obstacol și de a reuși acolo unde aparent nu sunt deloc șanse de reușită.

Iată modul în care inspiră aceste spirite ființele umane:
Fenomenul de a merge pe cărbuni încinși a fost semnalat și în antichitate, de Platon și Virgiliu. În secolul III î.C. neoplatonicianul Porfirius și elevul său Iamblichus au cercetat fenomenul într-un studiu aprofundat despre prorocire, transă și elevare spirituală. Conform observației lor, existau anumiți oameni care nu simțeau nici o durere și nu sufereau nici o leziune când erau aruncați în foc. În analele Bisericii există nenumărate istorii despre levitație, vindecări miraculoase, telekinezie, precum și despre imunitate la foc. În 1602, episcopul de Florența a fost acuzat de Pietro Aldobrandini că a dat mită pentru a ajunge în funcția sa. Pentru a-și demonstra nevinovăția, episcopul trebuia să-l însoțească pe Pietro de-a lungul unui culoar lung și strâmt pavat cu cărbuni încinși și aprins la fiecare capăt. Pietro a trecut printr-un foc, a mers de-a lungul cărbunilor aprinși și a ieșit prin celelalte flăcări, toate acestea fără ca hainele sau trupul să-i fie arse. Episcopul a refuzat să-l urmeze, dar a renunțat și la funcție.

În secolul al XIII-lea, un alt călugăr, Giovanni Buono, obișnuia să se roage mergând pe cărbuni încinși, “ca și cum și-ar fi spălat picioarele într-un pârâu”.
În anul 1637, părintele iezuit Paul Lejeune a rămas foarte impresionat de ceea ce a văzut la indienii Huron, lângă Quebec, Canada. Medicii din trib, șamanii, care nu doreau să fie convertiți, au organizat o ceremonie de vindecare prin foc. Lejeune a scris: “Mă puteți crede de vreme ce vorbesc despre un lucru pe care l-am văzut cu ochii mei: medicii au ales tăciunii aprinși și cu mâinile la spate, i-au luat în dinți, i-au dus la pacienți și au rămas așa multă vreme fără a-i scăpa. Nu numai ei, dar nici persoanele bolnave nu au suferit nici o leziune, deși corpurile lor au fost ferecate cu tăciuni aprinși.” În fața acestei demonstrații Lejeune s-a retras înfrânt.
În 1731, magistratul Carre de Montgeron a alcătuit un raport despre Marie Sonet, cea care nu arde. Fiind îmbrăcată doar într-o cămașă, Marie a intrat într-o stare de transă în care trupul ei a devenit rigid. În această stare, ea a fost așezată deasupra unui foc timp de 35 minute și deși flăcările se strângeau în jurul ei, nici ea și nici lenjeria sa nu au fost afectate. Montgeron a fost atât de uimit de ceea ce a văzut, încât a început să studieze fenomenele paranormale supărând autoritățile, care mai târziu l-au închis la Bastilia pentru acest lucru.

Celebrul scriitor englez John Evelyn a făcut referiri, în scrierile sale, la “Richardson –mâncătorul de foc”, pe care l-a văzut la Londra, la 8 octombrie 1672: ”A devorat în fața noastră mai mulți cărbuni încinși, mestecându-i și înghițindu-i; a topit un pahar și l-a mâncat; a pus un cărbune încins pe limbă și pe el o stridie crudă, s-a suflat în cărbune până când au ieșit flăcări, iar el a rămas așa până stridia s-a deschis, fiind coaptă suficient, pe urmă a topit smoală și ceară cu sulf și le-a băut; a mai luat o bucată de fier foarte fierbinte pe care a strâns-o între dinți, apoi în mâini.”
În 1868, ofițerul Adare și avocatul H.D. Jencken au povestit cum, în timpul unei ședințe, mediumul Daniel Douglas Horne a pregătit un foc în șemineu și “și-a pus fața printre cărbunii arzând, ca și cum s-ar fi spălat pe față cu apă.” Horne avea capacitatea de a transmite imunitate și privitorilor.
După ce și-a trecut mâinile deasupra mâinilor lor, le-a dat tăciuni aprinși, fără ca aceștia să sufere vreo arsură. ªi mai uimitor, la o ședință în casa d-lui și d-nei S.C.Holl, membri ai Societății de Studii Psihologice, Horne a luat o bucată imensă de cărbune aprins și a pus-o pe capul lui Holl, care a remarcat că “tăciunele era cald, dar nu fierbinte”

Scriitorul Basil Thompson, în cartea sa Basme din Marea Sudului, povestea că a văzut un grup de băștinași din Fuji mergând pe cărbuni încinși. Thompson a pus o batistă pe un tăciune, iar acesta a ars instantaneu. Totuși, nu numai că băștinașii mergeau pe cărbuni fără teamă, dar călcâiele lor nu erau deloc afectate.
În 1904 membrii expediției inițiate de Sir Francisc Iounghusband în Tibet au afirmat despre călugării budiști că rămâneau nemișcați în mijlocul focurilor și de asemeni, rezistau ore întregi la temperaturi sub 0 grade C, îmbrăcați doar cu niște robe subțiri (au fost arătate imagini chiar la televizor, cu doi călugări tibetani care dormeau în zăpadă; erau îmbrăcați doar cu niște robe portocalii).

În 1927 doctorul new-yorkez K. Wissen a descoperit, în timpul unei excursii în munții Tenesse, un țăran timid, capabil să țină în mână bucăți de lemn aprins, fără a simți vreo durere și fără a suferi vreo leziune fizică. El i-a mărturisit lui Wissen că și-a descoperit misterioasa capacitate când era copil, ridicând o potcoavă fierbinte din forjă.

În 7 septembrie 1971, ziarul New York Herald relata lucruri uimitoare despre Nathan Coker, fierar din Eastin, Maryland, cunoscut de multă vreme ca fiind imun la temperaturi ridicate. Un grup format din cetățeni locali și membri ai presei l-au provocat la un test, iar el a acceptat. În acest scop, a fost încălzită o lopată în forjă până când a devenit incandescentă. Coker și-a scos cizmele, și-a pus lopata pe tălpi și a ținut-o până când aceasta a devenit neagră. Ulterior, o bilă de plumb a fost încălzită până la topire, iar Coker a plimbat-o prin gură până când s-a solidificat. Apoi, și-a introdus mâinile în forja fierbinte și a luat cărbuni incandescenți, pe care i-a arătat privitorilor în palmele sale: ”De mic copil nu mi-a fost frică de foc.” - a relatat el reporterilor. Coker nu era un fanatic religios; pentru el, uimitorul fenomen era pur și simplu o realitate.

Rudolf Steiner prezintă aceste „spirite ale focului” astfel: “Orice sămânță a unei plante este însoțită în subtil de forma ei arhetipală, forma-ideală, construită prin munca spiritelor aerului și a apei. Toamna, când planta se ofilește și constituția ei materială se dezagregă, această formă arhetipală coboară în sol, constituind pentru gnomi o rouă spirituală. În timp ce ea dormitează în pământ, gnomii o văd, o contemplă, o păzesc și o protejează. Pământul devine sânul matern care închide în sine această formă-ideală.

Acum planta intră în sfera spiritelor focului. Aceste spirite, locuitori ai căldurii luminoase, primesc căldura pământească în momentul în care ea a ajuns la gradul său cel mai înalt, sau la calitatea ei cea mai subtilă. Spiritele focului, sau salamandrele transportă această căldură plantei.
Fecundarea este rezultatul întâlnirii dintre germenul masculin, împrumutat căldurii cosmice și prezent în grăunțe, și germenul feminin conținut în sânul matern al pământului. Iată deci că adevărata fecundație se săvârșește grație colaborării dintre gnomi (reprezentând principiul feminin) și salamandre (reprezentând principiul masculin), iarna, când sămânța care coboară în pământ întâlnește forma ideală. Pentru plantă putem spune acum că Pământul îi este mamă, iar Cerul îi este tată. Gnomii primesc căldura cosmică pe care spiritele focului au concentrat-o în “ovar”, adică în sămânța care provine din el, prin intermediul grăunțelor de polen care sunt minuscule vase aeriene ce vehiculează căldura, spiritele focului fiind deci purtătorii căldurii. Îmbogățiți cu ceea ce le-au dăruit salamandrele, gnomii însuflețesc planta în lumea subterană, împingând-o în sus. Ei sunt alimentatorii vieții, furnizând rădăcinii eterul vieții, care este propriul lor element.
Atunci când spiritele focului se învolburează în aer, în special atunci când transportă polenul, sunt însoțite de un intens sentiment, ce le ajută să repartizeze undele de căldură și să concentreze eterul căldurii în “ovarele” plantelor.
În această activitate de unire a eterului căldurii- care trebuie să coboare spre sol- cu forma ideală a plantei, în scopul săvârșirii acestei opere, spiritele focului se simt aliate cu fluturii și insectele. Ele se lansează din floare în floare, pe urmele lăsate de insecte, sau zboară împreună cu ele. Urmărind cu privirea un fluture sau o insectă simțim că aura ei are ceva special, ce nu se explică prin insecta însăși. Albinele, de exemplu, au o aură limpede, scânteietoare, de o luminozitate minunată, s-ar putea spune orbitoare. Nu se poate explica acest fapt, decât dacă remarcăm că albina este fără încetare însoțită de un spirit al focului care este intim legat de ea. Albina zboară- pentru cei înzestrați cu vedere spirituală - în centrul unei orbitoare aure. Ea transportă acest spirit al focului din floare în floare, din arbore în arbore. Tocmai prin aceasta insectele dobândesc facultatea de a străluci în universul spiritual, putând spiritualiza în întregime materia fizică ce le-a fost dată, făcând-o să radieze în spațiul cosmic. Întocmai cum căldura dă strălucire focului, tot astfel insectele de la suprafața pământului, înflăcărate pentru această sarcină cosmică de către spiritele focului care le însoțesc, dau cea mai vie strălucire acestei substanțe fizice spiritualizate care radiază în cosmos, strălucire pe care un suflet o percepe în momentul coborârii sale spre pământ, pentru a se reîncarna.

Spiritele focului veghează activ la această materie radiantă, dar și la focul concentrat, la căldura lui care pătrunde până în cala mai adânci și ascunse cotloane ale pământului, pentru a trezi, prin intermediul gnomilor, forma arhetipală a plantei, care este adâncită în sol, formă realizată de spiritele apei și a aerului.
Să nu uităm că substratul real al gândurilor, forma și substanța lor aparține spiritelor focului.
Întorcându-ne la lumea insectelor, am putea crede că pulberea multicoloră de pe aripile fluturilor dispare prin moartea lor. Lucrurile nu se petrec deloc așa. Această subtilă pulbere este o materie înalt spiritualizată. Ea se evaporă în eterul căldurii care înconjoară globul nostru terestru, granulele sale căpătând înfățișarea unor minuscule comete. La sfârșitul anotimpului cald, când lumea fluturilor se cufundă în moarte, rămân acele sclipiri, acel joc de lumini care se revarsă în spiritele focului, acestea absorbindu-l. Acest joc strălucitor de lumini trece în ființa lor, în care se trezește o puternică nostalgie. ªi ele sunt cuprinse de o puternică dorința de a duce cerului ceea ce au cules, ce au absorbit. Această substanță spiritualizată se răspândește astfel în torente, în regiunile superioare, radiind magnific prin spațiul cosmic. Tocmai prin aceasta ființele Înaltelor Ierarhii au viziunea pământului. Aceste ființe își coboară privirea către pământ și ceea ce văd în special, este această lumină provenită de la spiritele focului, care simt o voluptate imensă, știindu-se privite de către îngeri. Atunci ele nu se simt doar privite, ci și acceptate de ele.
Astfel viața spiritelor focului dăruiește pământului o manta de lumină, un scut de foc subtil.

Ceea ce transmit spiritele focului ca îndemn ființelor umane este: „Abandonează-te voinței divine!”
Iar despre ele însele spun:
„Noi digerăm forța de înălțare a focului,
Ea mă eliberează în spiritualitate”.

După cum se vede din toate aceste relatări, caracteristica principală a salamandrelor (spirite ale focului) este fericirea trăirii voinței lui Dumnezeu, efervescenta în actul creației, controlul perfect al acestui element. Ele sprijină anumite ființe umane, inițiindu-le în această artă, a controlului elementului foc.
Prezența lor pe blazoanele din Evul Mediu dovedește că ele erau privite ca ființe protectoare. Reprezentate în mijlocul flăcărilor, ele simbolizează ființele drepte, care nu-și pierd credința în Dumnezeu nici în mijlocul celor mai mari necazuri. Marea lor capacitate de vindecare și regenerare este în mod magistral dovedită de Rasputin, călugăr rus care, deși a fost otrăvit, împușcat apoi, el și-a revenit la viață. N-a putut fi ucis decât prin înec, aruncat într-o apă curgătoare, peste care era format un pod de gheață.
Ființele umane ce au trezit în ele acest element, focul, prezintă o rezonanță specială cu aceste entități subtile. Ele au calitățile redate mai sus ale acestor ființe. Este cunoscut aici și cazul unui conte francez care s-a îndrăgostit de o entitate feminină a focului, o salamandră, care l-a inițiat în ocultism. Acesta a dobândit astfel o mare charismă și chiar o stare de tinerețe menținută la o vârstă înaintată.

Adela Sîmbotin