Salamandrele si phoenix-ii

Salamandrele sunt entități subtile asociate elementului foc. Li se atribuie puterea de a trăi în mijlocul focului, fără a fi mistuite de el. Se mai spune că pot chiar stinge focul, din pricina răcelii lor.
În iconografia medievală, salamandra îl reprezintă pe cel Drept care nu-È™i poate pierde pacea sufletului È™i încrederea în Dumnezeu în mijlocul necazurilor.

Phoenix-ii sunt consideraÈ›i de o frumuseÈ›e neasemuită, înzestraÈ›i cu o longevitate extraordinară È™i cu puterea de a renaÈ™te.
Ca entități ale focului, salamandrele È™i phoenix-ii sunt înzestraÈ›i cu o cunoaÈ™tere a misterelor, pe care o revelează celor pregătiÈ›i. Ele sunt pasionale, posedând puterea de a dărui nemurirea È™i învierea. Sunt în strânsă legătură cu polul, cu centrul lumii, dar È™i cu Soarele. FiinÈ›e de o frumuseÈ›e extraordinară, ele amplifică dragostea de viață la cei cărora li se arată. Posedă, de asemeni, capacitatea de a vindeca, de a readuce forÈ›a vitală în fiinÈ›ele umane obosite, bolnave sau rănite. Aceste spirite corespund punctului cardinal Sud, verii, cu roÈ™ul ca È™i culoare, cu elementul foc. Simbolizează vehiculul nemuririi. Se vorbeÈ™te despre cântecul supranatural al Phoenix-ului, care sădeÈ™te în sufletele muritorilor dragostea de nemurire, aspiraÈ›ia spre eternitate.

Phoenixul este, de asemeni, aducător de fericire. Ca È™i salamandrele, el scapă “inteligenÈ›elor È™i gândurilor”. El evocă focul creator È™i distrugător, în care întreaga lume îÈ™i are originea È™i în care se va resorbi.
Aceste fiinÈ›e care simbolizează elementul foc, sunt cele care ajută efectiv ritualul de “tumo” al tibetanilor, sunt cele care nevăzute, inspiră, asistă È™i ghidează pe cei care merg cu tălpile goale pe jăratec; ele susÈ›in orice acÈ›iune benefic orientată, sădesc voinÈ›a de a depăși orice obstacol È™i de a reuÈ™i acolo unde aparent nu sunt deloc È™anse de reuÈ™ită.

Iată modul în care inspiră aceste spirite fiinÈ›ele umane:
Fenomenul de a merge pe cărbuni încinÈ™i a fost semnalat È™i în antichitate, de Platon È™i Virgiliu. În secolul III î.C. neoplatonicianul Porfirius È™i elevul său Iamblichus au cercetat fenomenul într-un studiu aprofundat despre prorocire, transă È™i elevare spirituală. Conform observaÈ›iei lor, existau anumiÈ›i oameni care nu simÈ›eau nici o durere È™i nu sufereau nici o leziune când erau aruncaÈ›i în foc. În analele Bisericii există nenumărate istorii despre levitaÈ›ie, vindecări miraculoase, telekinezie, precum È™i despre imunitate la foc. În 1602, episcopul de FlorenÈ›a a fost acuzat de Pietro Aldobrandini că a dat mită pentru a ajunge în funcÈ›ia sa. Pentru a-È™i demonstra nevinovăția, episcopul trebuia să-l însoÈ›ească pe Pietro de-a lungul unui culoar lung È™i strâmt pavat cu cărbuni încinÈ™i È™i aprins la fiecare capăt. Pietro a trecut printr-un foc, a mers de-a lungul cărbunilor aprinÈ™i È™i a ieÈ™it prin celelalte flăcări, toate acestea fără ca hainele sau trupul să-i fie arse. Episcopul a refuzat să-l urmeze, dar a renunÈ›at È™i la funcÈ›ie.

În secolul al XIII-lea, un alt călugăr, Giovanni Buono, obiÈ™nuia să se roage mergând pe cărbuni încinÈ™i, “ca È™i cum È™i-ar fi spălat picioarele într-un pârâu”.
În anul 1637, părintele iezuit Paul Lejeune a rămas foarte impresionat de ceea ce a văzut la indienii Huron, lângă Quebec, Canada. Medicii din trib, È™amanii, care nu doreau să fie convertiÈ›i, au organizat o ceremonie de vindecare prin foc. Lejeune a scris: “Mă puteÈ›i crede de vreme ce vorbesc despre un lucru pe care l-am văzut cu ochii mei: medicii au ales tăciunii aprinÈ™i È™i cu mâinile la spate, i-au luat în dinÈ›i, i-au dus la pacienÈ›i È™i au rămas aÈ™a multă vreme fără a-i scăpa. Nu numai ei, dar nici persoanele bolnave nu au suferit nici o leziune, deÈ™i corpurile lor au fost ferecate cu tăciuni aprinÈ™i.” În faÈ›a acestei demonstraÈ›ii Lejeune s-a retras înfrânt.
În 1731, magistratul Carre de Montgeron a alcătuit un raport despre Marie Sonet, cea care nu arde. Fiind îmbrăcată doar într-o cămașă, Marie a intrat într-o stare de transă în care trupul ei a devenit rigid. În această stare, ea a fost aÈ™ezată deasupra unui foc timp de 35 minute È™i deÈ™i flăcările se strângeau în jurul ei, nici ea È™i nici lenjeria sa nu au fost afectate. Montgeron a fost atât de uimit de ceea ce a văzut, încât a început să studieze fenomenele paranormale supărând autoritățile, care mai târziu l-au închis la Bastilia pentru acest lucru.

Celebrul scriitor englez John Evelyn a făcut referiri, în scrierile sale, la “Richardson –mâncătorul de foc”, pe care l-a văzut la Londra, la 8 octombrie 1672: ”A devorat în faÈ›a noastră mai mulÈ›i cărbuni încinÈ™i, mestecându-i È™i înghiÈ›indu-i; a topit un pahar È™i l-a mâncat; a pus un cărbune încins pe limbă È™i pe el o stridie crudă, s-a suflat în cărbune până când au ieÈ™it flăcări, iar el a rămas aÈ™a până stridia s-a deschis, fiind coaptă suficient, pe urmă a topit smoală È™i ceară cu sulf È™i le-a băut; a mai luat o bucată de fier foarte fierbinte pe care a strâns-o între dinÈ›i, apoi în mâini.”
În 1868, ofiÈ›erul Adare È™i avocatul H.D. Jencken au povestit cum, în timpul unei È™edinÈ›e, mediumul Daniel Douglas Horne a pregătit un foc în È™emineu È™i “È™i-a pus faÈ›a printre cărbunii arzând, ca È™i cum s-ar fi spălat pe față cu apă.” Horne avea capacitatea de a transmite imunitate È™i privitorilor.
După ce È™i-a trecut mâinile deasupra mâinilor lor, le-a dat tăciuni aprinÈ™i, fără ca aceÈ™tia să sufere vreo arsură. ªi mai uimitor, la o È™edință în casa d-lui È™i d-nei S.C.Holl, membri ai Societății de Studii Psihologice, Horne a luat o bucată imensă de cărbune aprins È™i a pus-o pe capul lui Holl, care a remarcat că “tăciunele era cald, dar nu fierbinte”

Scriitorul Basil Thompson, în cartea sa Basme din Marea Sudului, povestea că a văzut un grup de băștinaÈ™i din Fuji mergând pe cărbuni încinÈ™i. Thompson a pus o batistă pe un tăciune, iar acesta a ars instantaneu. TotuÈ™i, nu numai că băștinaÈ™ii mergeau pe cărbuni fără teamă, dar călcâiele lor nu erau deloc afectate.
În 1904 membrii expediÈ›iei iniÈ›iate de Sir Francisc Iounghusband în Tibet au afirmat despre călugării budiÈ™ti că rămâneau nemiÈ™caÈ›i în mijlocul focurilor È™i de asemeni, rezistau ore întregi la temperaturi sub 0 grade C, îmbrăcaÈ›i doar cu niÈ™te robe subÈ›iri (au fost arătate imagini chiar la televizor, cu doi călugări tibetani care dormeau în zăpadă; erau îmbrăcaÈ›i doar cu niÈ™te robe portocalii).

În 1927 doctorul new-yorkez K. Wissen a descoperit, în timpul unei excursii în munÈ›ii Tenesse, un țăran timid, capabil să È›ină în mână bucăți de lemn aprins, fără a simÈ›i vreo durere È™i fără a suferi vreo leziune fizică. El i-a mărturisit lui Wissen că È™i-a descoperit misterioasa capacitate când era copil, ridicând o potcoavă fierbinte din forjă.

În 7 septembrie 1971, ziarul New York Herald relata lucruri uimitoare despre Nathan Coker, fierar din Eastin, Maryland, cunoscut de multă vreme ca fiind imun la temperaturi ridicate. Un grup format din cetățeni locali È™i membri ai presei l-au provocat la un test, iar el a acceptat. În acest scop, a fost încălzită o lopată în forjă până când a devenit incandescentă. Coker È™i-a scos cizmele, È™i-a pus lopata pe tălpi È™i a È›inut-o până când aceasta a devenit neagră. Ulterior, o bilă de plumb a fost încălzită până la topire, iar Coker a plimbat-o prin gură până când s-a solidificat. Apoi, È™i-a introdus mâinile în forja fierbinte È™i a luat cărbuni incandescenÈ›i, pe care i-a arătat privitorilor în palmele sale: ”De mic copil nu mi-a fost frică de foc.” - a relatat el reporterilor. Coker nu era un fanatic religios; pentru el, uimitorul fenomen era pur È™i simplu o realitate.

Rudolf Steiner prezintă aceste „spirite ale focului” astfel: “Orice sămânță a unei plante este însoÈ›ită în subtil de forma ei arhetipală, forma-ideală, construită prin munca spiritelor aerului È™i a apei. Toamna, când planta se ofileÈ™te È™i constituÈ›ia ei materială se dezagregă, această formă arhetipală coboară în sol, constituind pentru gnomi o rouă spirituală. În timp ce ea dormitează în pământ, gnomii o văd, o contemplă, o păzesc È™i o protejează. Pământul devine sânul matern care închide în sine această formă-ideală.

Acum planta intră în sfera spiritelor focului. Aceste spirite, locuitori ai căldurii luminoase, primesc căldura pământească în momentul în care ea a ajuns la gradul său cel mai înalt, sau la calitatea ei cea mai subtilă. Spiritele focului, sau salamandrele transportă această căldură plantei.
Fecundarea este rezultatul întâlnirii dintre germenul masculin, împrumutat căldurii cosmice È™i prezent în grăunÈ›e, È™i germenul feminin conÈ›inut în sânul matern al pământului. Iată deci că adevărata fecundaÈ›ie se săvârÈ™eÈ™te graÈ›ie colaborării dintre gnomi (reprezentând principiul feminin) È™i salamandre (reprezentând principiul masculin), iarna, când sămânÈ›a care coboară în pământ întâlneÈ™te forma ideală. Pentru plantă putem spune acum că Pământul îi este mamă, iar Cerul îi este tată. Gnomii primesc căldura cosmică pe care spiritele focului au concentrat-o în “ovar”, adică în sămânÈ›a care provine din el, prin intermediul grăunÈ›elor de polen care sunt minuscule vase aeriene ce vehiculează căldura, spiritele focului fiind deci purtătorii căldurii. ÎmbogățiÈ›i cu ceea ce le-au dăruit salamandrele, gnomii însufleÈ›esc planta în lumea subterană, împingând-o în sus. Ei sunt alimentatorii vieÈ›ii, furnizând rădăcinii eterul vieÈ›ii, care este propriul lor element.
Atunci când spiritele focului se învolburează în aer, în special atunci când transportă polenul, sunt însoÈ›ite de un intens sentiment, ce le ajută să repartizeze undele de căldură È™i să concentreze eterul căldurii în “ovarele” plantelor.
În această activitate de unire a eterului căldurii- care trebuie să coboare spre sol- cu forma ideală a plantei, în scopul săvârÈ™irii acestei opere, spiritele focului se simt aliate cu fluturii È™i insectele. Ele se lansează din floare în floare, pe urmele lăsate de insecte, sau zboară împreună cu ele. Urmărind cu privirea un fluture sau o insectă simÈ›im că aura ei are ceva special, ce nu se explică prin insecta însăși. Albinele, de exemplu, au o aură limpede, scânteietoare, de o luminozitate minunată, s-ar putea spune orbitoare. Nu se poate explica acest fapt, decât dacă remarcăm că albina este fără încetare însoÈ›ită de un spirit al focului care este intim legat de ea. Albina zboară- pentru cei înzestraÈ›i cu vedere spirituală - în centrul unei orbitoare aure. Ea transportă acest spirit al focului din floare în floare, din arbore în arbore. Tocmai prin aceasta insectele dobândesc facultatea de a străluci în universul spiritual, putând spiritualiza în întregime materia fizică ce le-a fost dată, făcând-o să radieze în spaÈ›iul cosmic. Întocmai cum căldura dă strălucire focului, tot astfel insectele de la suprafaÈ›a pământului, înflăcărate pentru această sarcină cosmică de către spiritele focului care le însoÈ›esc, dau cea mai vie strălucire acestei substanÈ›e fizice spiritualizate care radiază în cosmos, strălucire pe care un suflet o percepe în momentul coborârii sale spre pământ, pentru a se reîncarna.

Spiritele focului veghează activ la această materie radiantă, dar È™i la focul concentrat, la căldura lui care pătrunde până în cala mai adânci È™i ascunse cotloane ale pământului, pentru a trezi, prin intermediul gnomilor, forma arhetipală a plantei, care este adâncită în sol, formă realizată de spiritele apei È™i a aerului.
Să nu uităm că substratul real al gândurilor, forma È™i substanÈ›a lor aparÈ›ine spiritelor focului.
Întorcându-ne la lumea insectelor, am putea crede că pulberea multicoloră de pe aripile fluturilor dispare prin moartea lor. Lucrurile nu se petrec deloc aÈ™a. Această subtilă pulbere este o materie înalt spiritualizată. Ea se evaporă în eterul căldurii care înconjoară globul nostru terestru, granulele sale căpătând înfățiÈ™area unor minuscule comete. La sfârÈ™itul anotimpului cald, când lumea fluturilor se cufundă în moarte, rămân acele sclipiri, acel joc de lumini care se revarsă în spiritele focului, acestea absorbindu-l. Acest joc strălucitor de lumini trece în fiinÈ›a lor, în care se trezeÈ™te o puternică nostalgie. ªi ele sunt cuprinse de o puternică dorinÈ›a de a duce cerului ceea ce au cules, ce au absorbit. Această substanță spiritualizată se răspândeÈ™te astfel în torente, în regiunile superioare, radiind magnific prin spaÈ›iul cosmic. Tocmai prin aceasta fiinÈ›ele Înaltelor Ierarhii au viziunea pământului. Aceste fiinÈ›e îÈ™i coboară privirea către pământ È™i ceea ce văd în special, este această lumină provenită de la spiritele focului, care simt o voluptate imensă, È™tiindu-se privite de către îngeri. Atunci ele nu se simt doar privite, ci È™i acceptate de ele.
Astfel viaÈ›a spiritelor focului dăruieÈ™te pământului o manta de lumină, un scut de foc subtil.

Ceea ce transmit spiritele focului ca îndemn fiinÈ›elor umane este: „Abandonează-te voinÈ›ei divine!”
Iar despre ele însele spun:
„Noi digerăm forÈ›a de înălÈ›are a focului,
Ea mă eliberează în spiritualitate”.

După cum se vede din toate aceste relatări, caracteristica principală a salamandrelor (spirite ale focului) este fericirea trăirii voinÈ›ei lui Dumnezeu, efervescenta în actul creaÈ›iei, controlul perfect al acestui element. Ele sprijină anumite fiinÈ›e umane, iniÈ›iindu-le în această artă, a controlului elementului foc.
PrezenÈ›a lor pe blazoanele din Evul Mediu dovedeÈ™te că ele erau privite ca fiinÈ›e protectoare. Reprezentate în mijlocul flăcărilor, ele simbolizează fiinÈ›ele drepte, care nu-È™i pierd credinÈ›a în Dumnezeu nici în mijlocul celor mai mari necazuri. Marea lor capacitate de vindecare È™i regenerare este în mod magistral dovedită de Rasputin, călugăr rus care, deÈ™i a fost otrăvit, împuÈ™cat apoi, el È™i-a revenit la viață. N-a putut fi ucis decât prin înec, aruncat într-o apă curgătoare, peste care era format un pod de gheață.
FiinÈ›ele umane ce au trezit în ele acest element, focul, prezintă o rezonanță specială cu aceste entități subtile. Ele au calitățile redate mai sus ale acestor fiinÈ›e. Este cunoscut aici È™i cazul unui conte francez care s-a îndrăgostit de o entitate feminină a focului, o salamandră, care l-a iniÈ›iat în ocultism. Acesta a dobândit astfel o mare charismă È™i chiar o stare de tinereÈ›e menÈ›inută la o vârstă înaintată.

Adela Sîmbotin