Povestea zanelor din Bradfort

ToÈ›i copiii cred în zâne È™i asta, poate, pentru că ei le văd într-adevăr.

Dar dacă le pot fotografia, pot apare controverse aprige.

În acest caz s-au aflat două micuÈ›e englezoaice, la sfârÈ™itul primului război mondial. Cu câteva zile înaintea sfârÈ™itului primei conflagraÈ›ii mondiale, Francis Grifftte, o micuță englezoaică de 11 ani, scrie prietenei ei Johana, care trăia în Africa de Sud, următoarea epistolă:

“Dragă Jo, sper că eÈ™ti bine. Þi-am mai scris o scrisoare cu câtva timp în urmă, care probabil că s-a rătăcit, pentru că nu am primit nici un răspuns de la tine. Te mai joci cu Elsie È™i cu Nora? Eu învăț acum la È™coală franceza, geometria, algebra È™i iau lecÈ›ii de gospodărie.

Săptămâna trecută, tata a venit acasă. Fusese plecat pentru două luni în FranÈ›a. Aici toată lumea spune că războiul se va sfârÈ™i curând È™i atunci vom atârna un drapel la fereastra camerei noastre.

ÎÈ›i trimit două fotografii ale mele. Prima mi-a făcut-o unchiul Arthur: sunt în costum de baie, în curtea din spatele casei. Cealaltă a făcut-o Elsie: acolo sunt niÈ™te zâne pe malul unui râu. Rosebud este la fel de grasă, dar i-am făcut haine noi. Ce mai fac Teddy È™i Dolly?”

Ar fi o scrisoare banală, trimisă de o È™colăriță prietenei ei dacă nu ar fi fost referirea aceea ciudată la zânele din fotografie.

AÈ™a cum au recunoscut mai târziu cele două fetiÈ›e (care acum sunt bunice) pentru ele nu era ceva cu adevărat surprinzător să vadă È™i să  fotografieze zâne: zânele făceau parte din viaÈ›a lor de copii, locul lor de întâlnire era tocmai acel mic sătuc aproape de Bradford în Yorkshire.

Pe spatele fotografiei Frances a scris:” Zânele de la râu au devenit prietenele noastre, adică  ale lui Elsie È™i ale mele. Ceea ce mi se pare de neînÈ›eles este că atât cât am stat în Africa de Sud nu am văzut nici una, poate este prea cald pentru ele acolo.”

Istoria acestei fotografii este de acum bine cunoscută; ea a făcut să curgă multă  cerneală în vremea aceea. Într-o după amiază de iulie a anului 1918, Elsie È™i sora ei Frances au împrumutat aparatul de foto al tatălui lor. Doreau să facă fotografii pentru a le trimite veriÈ™oarelor lor. Ziua se sfârÈ™i aproape fără niciun incident, mai puÈ›in imprudenÈ›a lui Frances care a căzut în râu È™i È™i-a udat hainele.

Seara, dl Arthur Wright, tatăl celor două fetiÈ›e a developat filmul. A fost surprins să  constate că pe cliÈ™eu apăreau niÈ™te forme albe ce păreau destul de stranii. Elsie spunea că sunt zâne, însă dl Wright nu a luat-o în seamă.

În luna august a acestui an este rândul lui Frances să-i facă surorii ei o fotografie pe malul lacului. ªi din nou tatăl copiilor descoperă pe cliÈ™eu formele albe ale unor spiriduÈ™i. Convins că fetiÈ›ele vor să-i joace feste, dl Wright le interzice să folosească aparatul.

ªi totuÈ™i Arthur Wright È™i soÈ›ia sa Polly sunt intrigaÈ›i de aceste întâmplări. Ei caută  în camera fetiÈ›elor È™i pe malul râului să găsească urme ale înscenării copiilor. Dar nu găsesc nimic. Elsie È™i Frances susÈ›in în continuare că au văzut zânele pe care le-au fotografiat. Ce ar putea fi mai normal pentru un copil decât o zână?

Apoi, după un timp, familia începe să arate fotografia prietenilor. Toată lumea se entuziasmează, dar uită repede episodul.

Vara următoare, Polly Wright asistă la o reuniune a Societății de Teozofie din Bradford. Ea se interesează foarte mult de ocultism È™i de diverse tipuri de ectoplasmă. În seara aceea tema discuÈ›iilor era “ViaÈ›a zânelor”. În cursul reuniunii, Polly povesteÈ™te câtorva persoane că fiicele ei au reuÈ™it chiar să fotografieze curioasele creaturi. Vestea se răspândeÈ™te. La Congresul Teozofilor, care are loc la puÈ›in timp după aceea, fotografiile cu pricina circulau printre membrii acestei societăți ezoterice.

De aici începe cu adevărat “Povestea zânelor din Bradfort”. Lumea care traversase un război mondial polemiza acum pe marginea unei fotografii cu zâne!

În acest timp sir Arthur Conan Doyle, părintele lui Sherloch Holmes, pregătea un articol despre zâne care urma să apară în “Strand Magazine”. Scriitorul era pasionat în mod deosebit de spiritism È™i fenomene paranormale. Când a auzit vorbindu-se de aceste fotografii a căutat să le procure cu orice preÈ›. Sir Oliver Lodge, unul dintre pionierii psihologiei din Marea Britanie, i-a spus lui Arthur Conan Doyle că nu este vorba decât despre niÈ™te “dansatoare în costume de zâne” È™i că ar fi trucate cliÈ™eele. Un alt specialist în domeniu fenomenelor paranormale a remarcat chiar că zânele aveau o coafură puÈ›in cam prea pariziană ca să fie adevărate.

Dar toate aceste comentarii nu erau făcute pe baza plăcilor fotografiilor originale. S-a remarcat că siluetele erau miÈ™cate: un argument în plus pentru cei care credeau în autenticitatea zânelor, ce ar fi fost vii în momentul fotografierii.

ExperÈ›ii firmei Kodak au declarat că nici măcar o persoană deosebit de abilă nu ar fi putut să trucheze în acest fel cliÈ™eele.

Evident Edward Gardner, găsind familia Wright ca fiind o familie respectabilă, a fost cel care a triumfat: zânele erau proba existenÈ›ei “spiritelor naturii”.

ªi pentru a-È™i reduce la tăcere detractorii, Gardner doreÈ™te să facă fotografii noi. În august 1920 el le dă lui Frances È™i lui Elsie un aparat È™i 20 de plăci fotografice.

În acest timp Conan Doyle È™i-a publicat articolul în “Strand Magazine”, promiÈ›ând să-È™i ilustreze afirmaÈ›iile cu o nouă serie de cliÈ™ee. În ziua în care articolul a apărut, ziarul s-a epuizat în câteva ore. ReacÈ›iile au fost de a-l acuza pe C. Doyle că vrea să “pervertească imaginaÈ›ia copiilor cu asemenea absurdități.”

În 1921, Frances È™i Elsie fac din nou fotografii zânelor. Gardner le-a dat alte două aparate fotografice È™i plăci marcate cu anumite repere pentru a împiedica orice trucare a cliÈ™eelor.

ªi iată-le pe cele două fetiÈ›e urmărind să fotografieze zânele. Vor reuÈ™i oare? Vor fi È™i de această dată la fel de frumoase fiinÈ›ele stranii? De data aceasta o lume întreagă le aÈ™teaptă.

Acestea au apărut, chiar mai convingătoare decât primele. În aÈ™a măsură, încât marele scriitor sir Arthur Conan Doyle a devenit apărătorul entuziast al cauzei zânelor în ampla anchetă de presă care s-a declanÈ™at cu această ocazie. În revista “Strand Magazine” Doyle scria articole lungi despre reîntoarcerea zânelor. Însă avea de înfruntat o opoziÈ›ie puternică din partea scepticilor, care l-au atacat într-o zeflemitoare campanie de ridiculizare.

SenzaÈ›ionalul este redus astfel la tăcere. Adevărată sau nu, povestea cade în uitare până  în anii ’70 când tot ziariÈ™tii le redescoperă pe bunicuÈ›ele Frances È™i Elsie.

Într-un interviu dat în 1976, Frances a negat cu desăvârÈ™ire că fotografiile au fost trucate, mai mult, ea a reafirmat că atunci, în copilărie, ele amândouă se jucau cu zânele, într-o vâlcea din apropierea satului lor È™i aceasta nu era deloc un fapt extraordinar.

Adela Sîmbotin

Foto: http://www.cottingleyconnect.org.uk/fairies.htm