Povestea zanelor din Bradfort

Toți copiii cred în zâne și asta, poate, pentru că ei le văd într-adevăr.

Dar dacă le pot fotografia, pot apare controverse aprige.

În acest caz s-au aflat două micuțe englezoaice, la sfârșitul primului război mondial. Cu câteva zile înaintea sfârșitului primei conflagrații mondiale, Francis Grifftte, o micuță englezoaică de 11 ani, scrie prietenei ei Johana, care trăia în Africa de Sud, următoarea epistolă:

“Dragă Jo, sper că ești bine. Þi-am mai scris o scrisoare cu câtva timp în urmă, care probabil că s-a rătăcit, pentru că nu am primit nici un răspuns de la tine. Te mai joci cu Elsie și cu Nora? Eu învăț acum la școală franceza, geometria, algebra și iau lecții de gospodărie.

Săptămâna trecută, tata a venit acasă. Fusese plecat pentru două luni în Franța. Aici toată lumea spune că războiul se va sfârși curând și atunci vom atârna un drapel la fereastra camerei noastre.

Îți trimit două fotografii ale mele. Prima mi-a făcut-o unchiul Arthur: sunt în costum de baie, în curtea din spatele casei. Cealaltă a făcut-o Elsie: acolo sunt niște zâne pe malul unui râu. Rosebud este la fel de grasă, dar i-am făcut haine noi. Ce mai fac Teddy și Dolly?”

Ar fi o scrisoare banală, trimisă de o școlăriță prietenei ei dacă nu ar fi fost referirea aceea ciudată la zânele din fotografie.

Așa cum au recunoscut mai târziu cele două fetițe (care acum sunt bunice) pentru ele nu era ceva cu adevărat surprinzător să vadă și să fotografieze zâne: zânele făceau parte din viața lor de copii, locul lor de întâlnire era tocmai acel mic sătuc aproape de Bradford în Yorkshire.

Pe spatele fotografiei Frances a scris:” Zânele de la râu au devenit prietenele noastre, adică ale lui Elsie și ale mele. Ceea ce mi se pare de neînțeles este că atât cât am stat în Africa de Sud nu am văzut nici una, poate este prea cald pentru ele acolo.”

Istoria acestei fotografii este de acum bine cunoscută; ea a făcut să curgă multă cerneală în vremea aceea. Într-o după amiază de iulie a anului 1918, Elsie și sora ei Frances au împrumutat aparatul de foto al tatălui lor. Doreau să facă fotografii pentru a le trimite verișoarelor lor. Ziua se sfârși aproape fără niciun incident, mai puțin imprudența lui Frances care a căzut în râu și și-a udat hainele.

Seara, dl Arthur Wright, tatăl celor două fetițe a developat filmul. A fost surprins să constate că pe clișeu apăreau niște forme albe ce păreau destul de stranii. Elsie spunea că sunt zâne, însă dl Wright nu a luat-o în seamă.

În luna august a acestui an este rândul lui Frances să-i facă surorii ei o fotografie pe malul lacului. ªi din nou tatăl copiilor descoperă pe clișeu formele albe ale unor spiriduși. Convins că fetițele vor să-i joace feste, dl Wright le interzice să folosească aparatul.

ªi totuși Arthur Wright și soția sa Polly sunt intrigați de aceste întâmplări. Ei caută în camera fetițelor și pe malul râului să găsească urme ale înscenării copiilor. Dar nu găsesc nimic. Elsie și Frances susțin în continuare că au văzut zânele pe care le-au fotografiat. Ce ar putea fi mai normal pentru un copil decât o zână?

Apoi, după un timp, familia începe să arate fotografia prietenilor. Toată lumea se entuziasmează, dar uită repede episodul.

Vara următoare, Polly Wright asistă la o reuniune a Societății de Teozofie din Bradford. Ea se interesează foarte mult de ocultism și de diverse tipuri de ectoplasmă. În seara aceea tema discuțiilor era “Viața zânelor”. În cursul reuniunii, Polly povestește câtorva persoane că fiicele ei au reușit chiar să fotografieze curioasele creaturi. Vestea se răspândește. La Congresul Teozofilor, care are loc la puțin timp după aceea, fotografiile cu pricina circulau printre membrii acestei societăți ezoterice.

De aici începe cu adevărat “Povestea zânelor din Bradfort”. Lumea care traversase un război mondial polemiza acum pe marginea unei fotografii cu zâne!

În acest timp sir Arthur Conan Doyle, părintele lui Sherloch Holmes, pregătea un articol despre zâne care urma să apară în “Strand Magazine”. Scriitorul era pasionat în mod deosebit de spiritism și fenomene paranormale. Când a auzit vorbindu-se de aceste fotografii a căutat să le procure cu orice preț. Sir Oliver Lodge, unul dintre pionierii psihologiei din Marea Britanie, i-a spus lui Arthur Conan Doyle că nu este vorba decât despre niște “dansatoare în costume de zâne” și că ar fi trucate clișeele. Un alt specialist în domeniu fenomenelor paranormale a remarcat chiar că zânele aveau o coafură puțin cam prea pariziană ca să fie adevărate.

Dar toate aceste comentarii nu erau făcute pe baza plăcilor fotografiilor originale. S-a remarcat că siluetele erau mișcate: un argument în plus pentru cei care credeau în autenticitatea zânelor, ce ar fi fost vii în momentul fotografierii.

Experții firmei Kodak au declarat că nici măcar o persoană deosebit de abilă nu ar fi putut să trucheze în acest fel clișeele.

Evident Edward Gardner, găsind familia Wright ca fiind o familie respectabilă, a fost cel care a triumfat: zânele erau proba existenței “spiritelor naturii”.

ªi pentru a-și reduce la tăcere detractorii, Gardner dorește să facă fotografii noi. În august 1920 el le dă lui Frances și lui Elsie un aparat și 20 de plăci fotografice.

În acest timp Conan Doyle și-a publicat articolul în “Strand Magazine”, promițând să-și ilustreze afirmațiile cu o nouă serie de clișee. În ziua în care articolul a apărut, ziarul s-a epuizat în câteva ore. Reacțiile au fost de a-l acuza pe C. Doyle că vrea să “pervertească imaginația copiilor cu asemenea absurdități.”

În 1921, Frances și Elsie fac din nou fotografii zânelor. Gardner le-a dat alte două aparate fotografice și plăci marcate cu anumite repere pentru a împiedica orice trucare a clișeelor.

ªi iată-le pe cele două fetițe urmărind să fotografieze zânele. Vor reuși oare? Vor fi și de această dată la fel de frumoase ființele stranii? De data aceasta o lume întreagă le așteaptă.

Acestea au apărut, chiar mai convingătoare decât primele. În așa măsură, încât marele scriitor sir Arthur Conan Doyle a devenit apărătorul entuziast al cauzei zânelor în ampla anchetă de presă care s-a declanșat cu această ocazie. În revista “Strand Magazine” Doyle scria articole lungi despre reîntoarcerea zânelor. Însă avea de înfruntat o opoziție puternică din partea scepticilor, care l-au atacat într-o zeflemitoare campanie de ridiculizare.

Senzaționalul este redus astfel la tăcere. Adevărată sau nu, povestea cade în uitare până în anii ’70 când tot ziariștii le redescoperă pe bunicuțele Frances și Elsie.

Într-un interviu dat în 1976, Frances a negat cu desăvârșire că fotografiile au fost trucate, mai mult, ea a reafirmat că atunci, în copilărie, ele amândouă se jucau cu zânele, într-o vâlcea din apropierea satului lor și aceasta nu era deloc un fapt extraordinar.