Prima pagina O priveliste incantatoare se desfasura inaintea mea

O priveliste incantatoare se desfasura inaintea mea

„Când aveam nouă ani, m-am îmbolnăvit dintr-un motiv pe care nu-l cunoșteam. Febra mea era peste 41°C. Medicul m-a consultat de mai multe ori și, când a devenit evident că situația e foarte critică, s-a hotărât să mă interneze în spital. Aceasta nu a produs nici o ameliorare. De-a lungul zilelor următoare febra chiar a  crescut.

Medicii au  făcut toate analizele la care s-au putut gândi, dar nu au descoperit cauza febrei. În final, o echipă de trei sau patru pediatri au decis că era absolut  necesar să se scadă temperatura, altfel creierul ar fi fost afectat. Eram foarte slăbită în acel moment. Auzeam doctorii exprimându-și îngrijorarea că nu aș mai fi rezistat prea mult cu această febră.

În final, doctorii au hotărât să ia măsuri drastice. M-au dezbrăcat complet și m-au înfășurat într-un cearșaf, cu cuburi de gheață. Apoi, o asistentă a rămas acolo  și-mi lua temperatura la câteva minute.

Când am fost complet acoperită am leșinat. Mi se părea că pluteam și totul în jurul meu era întunecat și plăcut. ªi apoi a apărut un tunel, cu o lumină foarte orbitoare la capăt.

Am fost ajutată de cineva să urc prin acest tunel. Când am ajuns la capăt, o priveliște încântătoare se desfășura înaintea mea. Erau peste tot câmpuri cu flori și un  drumeag în dreapta mea, iar copacii erau vopsiți cu alb până la jumătate; era și-un gard alb. Totul părea  minunat.

Iar pe pășunea din parte dreaptă erau cei mai splendizi cai pe care-i văzusem vreodată. Trebuia să trec peste două garduri ca să ajung la acești cai, dar la vârsta de nouă ani nu era nici o problemă oriunde ar fi fost să merg.

Am început să merg încolo pe acel drum și, după  puțin timp, am  observat un fel de lumină albă, o prezență prietenoasă care era în urma mea. Prezența a spus: „Încotro mergi?”. Iar eu i-am răspuns: „Merg și eu pe aici”. Iar ea mi-a zis: „Excelent. Te voi însoți”.

Erau o mulțime de flori pe care nu le mai văzusem niciodată. Le  culegeam în timp ce ne deplasam, întrebând „prezența” cum se cheamă fiecare dintre ele.

ªi eu vorbeam cu această lumină orbitoare, care conținea  toate culorile și nici o culoare în același timp. Ea  nu avea nici un fel de față sau trăsături, dar asta nu mă deranja. Îmi amintesc cum priveam înapoi, în jos prin tunel, la oamenii adunați în jurul patului și nu-mi păsa că eram aici sus, iar corpul meu era acolo jos. De fapt, mă simțeam foarte bine.

Deci, vorbeam cu această  lumină și mă minunam asupra acestor cai. Tocmai  pusesem piciorul pe parapetul de deasupra gardului și mă pregăteam să intru pe pășunea cailor, când o voce de nicăieri a  spus: „Ce caută ea aici?”. Iar lumina a răspuns: “Ea a venit să ia caii.” Iar vocea a vorbit din nou: „Nu e drept. Nu e timpul ei. Trebuie să se întoarcă”.

În acel  moment, m-am prins cu mâna de parapetul gardului, pentru că nu doream să mă întorc. Era ultimul lucru pe care-l voiam. Vocea i-a mai vorbit un pic luminii albe și au decis că ar trebui să mă întorc. Așa că m-am aruncat,  într-un acces de furie, asupra gardului și mi-am înfășurat mâinile și picioarele în jurul lui și nu i-aș fi dat drumul. Vocea doar râdea. „Uite, îl poți avea mai târziu, dar nu e acum momentul. Căzând pradă unui acces de furie nu te va duce la nimic bun.”

M-am trezit că pluteam deasupra câmpului, întorcându-mă înapoi în tunel. Iar eu continuam să țip și să urlu, în timp ce această mână doar mă ghida gentil în jos, prin tunelul prin care am urcat. „De ce nu pot să rămân?” am țipat. „Pentru că tu ai  altceva  de făcut”, a spus vocea.  A trebuit să mă pliez și să intru repede în corpul meu.

Îmi amintesc că eram întinsă  în patul meu și că priveam în sus. Un doctor înspăimântat stătea în picioare alături de patul meu. A suspinat ușurat și i-a spus unei asistente: „Oh Doamne, s-a întors.”.”