Prima pagina Interviu cu Raymond Moody (1)

Interviu cu Raymond Moody (1)

Raymond Moody este un savant de renume mondial, un cercetător premiat și o autoritate în domeniul EGVM (experiențe la granițele dintre viață și moarte). El este și un scriitor cunoscut, printre lucrările sale numărându-se “Viața de după viață”, “Lumina de dincolo” și “Întâlniri cu ființe dragi plecate dintre cei vii”. Director al departamentului Programe Speciale al Institutului de Servicii Parapsihologice, a lucrat ca psihiatru și profesor de psihologie și filozofie.

ÎNTREBARE: Ați putea descrie formația dvs religioasă și cum ați aflat prima dată de EGVM?

RAYMOND MOODY: Am început ca o persoană care nu era neapărat religioasă; de fapt, în primii ani ai copilăriei, am fost chiar ateu. În rarele ocazii în care am fost “târât” la biserică de rude, gândul meu era că se prosteau. Așa că am crescut cu ideea că atunci când mori, ți se anihilează conștiința și pătrunzi pentru totdeauna într-un întuneric impenetrabil. Mai târziu, pe când eram student la filozofie la Universitatea din Virginia, prin 1965, am cunoscut un om deosebit, dr. George Ritchie, care avusese o experiență uluitoare la granițele dintre viață și moarte. De fapt, cu ani în urmă chiar fusese declarat mort în două rânduri, pentru circa 9 minute de fiecare dată. Ascultându-l pe acest dr. Ritchie, care era și psihiatru, vorbind despre experiența sa extraordinară, chiar nu știam ce să cred. Era evident că relatarea nu fusese inventată, doctorul fiind o persoană foarte sinceră și întreagă la minte. Dar trebuie să mărturisesc că după ce am auzit această primă relatare, nu m-am mai gândit prea mult la ea.

Apoi, prin 1969, după ce mi-am luat diploma în filozofie și eram deja profesor, unul dintre studenții mei a venit la mine după cursuri și mi-a spus: “Dr. Moody, mi-aș dori să vorbiți la acest curs de filozofie  despre viața de după moarte”. Îmi amintesc că subliniat foarte clar cuvântului filozofie, ca și cum neabordarea acestui subiect ar fi fost o lacună în îndatoririle mele. L-am întrebat de ce vrea să vorbesc despre aceasta, deoarece eu consideram că viața de după moarte este ceva antic, ca și cum ți-ai pune problema câți îngeri pot dansa pe vârful unui pin. El a spus: “Deoarece cam cu un an în urmă am avut un accident grav și doctorii spuneau că am murit, în timp ce eu trăiam o experiență care mi-a transformat total viața. Niciodată n-am avut cu cine să vorbesc despre aceasta.” L-am luat la mine în birou și i-am ascultat povestea; era identică cu ce auzisem eu de la Dr. Ritchie cu patru ani în urmă.

În acel moment, am realizat că dacă am auzit deja de două ori despre acest gen de experiențe, la interval de patru ani, cu siguranță ele trebuie să fie mai numeroase. După ce m-am mutat la școala medicală câțiva ani mai târziu, am intervievat pacienți care se întorseseră de la hotarele morții și am descoperit foarte repede că exista într-adevăr o tendință pronunțată a oamenilor care au fost la granițele dintre viață și moarte să relateze acest gen de exeriență.

Î: Ați putea descrie versiunea completă a unei EGVM?

RM: Cei care revin la viață după un stop cardiac ne povestesc că, în momentul în care inima încetează să mai bată, își părăsesc trupurile fizice și se înalță în aer, rămânând martori la eforturile de resuscitare – de exemplu, chiar sub tavanul de la sala de urgențe sau în vreun colț al dormitorului de spital. Apoi, după un anumit timp în care stau în această situație, își dau seama că deși sunt foarte conștienți de ce se petrece, nimeni nu poate să-i vadă sau să-i audă. Așa că își dau seama că aceasta este ceea ce se cheamă moarte; li se arată apoi un fel de pasaj – ei îl descriu ca un tunel sau un coridor. Merg prin acest tunel și, la capătul celălalt, pătrund într-o lumină orbitoare. Toți spun că, pe măsură ce intră în această lumină, sunt pătrunși de un sentiment de iubire și de pace. Este posibil în acest context să întâlnească rude sau prieteni care au decedat anterior și care se pare că vin acolo ca să-i ajute în această stare de tranziție. Trec prin acel fenomen pe care îl numim “memorie panoramică”, în care revăd toate evenimentele vieții lor, într-o panoramă color tridimensională; ei sunt martori la tot ce văd, ca și cum ar fi vorba despre o altă persoană – și li se prezintă toate sentimentele pe care le-au generat altora prin acțiunile lor, atât sentimentele de iubire, cât și cele negative.

La un moment dat, trebuie să se întoarcă. Unii dintre ei ne-au spus că  li s-a comandat să se întoarcă deoarece mai rămăseseră  lucruri de rezolvat pe pământ; nu li se spune ce au de făcut, ci doar că încă nu e momentul să moară, misiunea lor nu este completă. Alții ne spun că li se propune să aleagă: fie să continue experiența pe care tocmai au început-o, fie să se întoarcă la viața pe care au dus-o pe pământ. Toți cei care au ales să se întoarcă, au făcut-o pentru altcineva. Motivul tipic a fost că au copii de crescut. Au spus că, dacă ar fi fost vorba numai de ei, ar fi rămas în acea lumină minunată și plină de iubire, dar știau că au obligații față de copiii rămași în planul fizic – așa că s-au întors pentru ei.

Î: În această experiență a lor a fost implicată o ființă divină sau un înger?

RM: Adesea, în aceste experiențe persoana întâlnește o ființă divină  sau angelică. Ei o descriu fie ca fiind Iisus, fie un înger, fie Dumnezeu. Nu descriu aceste ființe ca având aripile acelea de lumină pe care le vedem în picturi, ci mai degrabă ca pe niște ființe strălucitoare care emană iubire și sfințenie.

Totul devine foarte interesant din punctul de vedere al psihologiei umane, deoarece aceste experiențe produc efecte foarte puternice asupra celor care le trăiesc. Efectul pozitiv cel mai des întâlnit este sentimentul că cel mai important în viață este să înveți să îi iubești pe ceilalți. Al doilea efect este că nu se mai tem de moarte, pentru că experiența trăită îi asigură că ceea ce numim noi moarte nu este decât o trecere într-o altă realitate.

Ființele umane au avut întotdeauna experiențe mistice, viziuni și EGVM. ªi  întotdeauna au văzut îngeri. Cum toate acestea au reprezentat o mare parte din trecutul nostru, este evident pentru mine că, cu cât vom ști mai multe despre experiențe de genul acesta – și prin urmare, cu cât vom ști mai multe despre natura noastră ca ființe umane – cu atât vom fi mai capabili să ieșim din dificultățile monumentale în care ne aflăm.

Î: Cât de dese sunt aceste EGVM? Ce procent din populație a trecut prin așa ceva?

RM: EGVM sunt foarte frecvente. George Gallup s-a interesat de acest subiect la începutul anilor '70 și s-a folosit de toate resursele organizației sale pentru a determina câți americani au suferit moartea clinică. În urma unui studiu care s-a limitat doar la populația adultă, el a descoperit că peste opt milioane de oameni au trăit această experiență. Ulterior acestui studiu al dr. Gallup, am descoperit că și copiii au foarte des EGVM.

Cardiologii și psihiatrii din întrega lume au realizat studii în ce privește EGVM, ghidându-se după rezultatele pe care le-am obținut în Statele Unite, și s-a ajuns la concluzia că acest fenomen implică literalmente zeci de milioane de oameni.

Î: Aceste experiențe sunt mult mai răspândite azi, sau pur și simplu suntem noi mai conștienți de ele?

RM: Motivul pentru care astăzi suntem atât de conștienți de EGVM este că  avem tehnologia necesară care ne permite să aducem înapoi de acolo o mulțime de oameni. Dar din punct de vedere istoric, moartea clinică este cunoscută de mii de ani. Platon a scris despre un caz clasic de EGVM și perioada medievală este plină de asemenea relatări. Venerabilul Bede, scriitor din Anglia și Grigore din Tours, în Franța, au scris despre EGVM. Uneori această temă a fost prezentă și în picturi. Hieronymus Bosch, cam prin 1500, a realizat o pictură care descria un caz tipic de EGVM.

Î: Ce se petrece, în opinia dvs, în momentul morții?

RM: Sunt convins că este imposibil de reprodus în cuvinte ce se petrece cu noi în momentul morții. Cei care se întorc înapoi ne spun că intră într-o lume care nu este temporală și nici spațială, așa cum este cea în care trăim. O femeie mi-a zis că “s-ar putea spune că experiența mea a durat doar o secundă sau a durat zece mii de ani, nu ai putea face nici o diferență”. Deci, din moment ce nu putem descrie evenimentul în termeni de timp și spațiu, atunci nu putem nici să transpunem în cuvinte – pentru că limbajul nostru este temporal și spațial.  Tot ce putem face este să folosim metafore.

Mă gândesc la moarte ca la o stare de tranziție, în sensul expansionării conștiinței, în sensul pătrunderii în iubire, în sensul pătrunderii într-o realitate incomprehensibilă din punctul nostru obișnuit de vedere. Tot ceea ce am învățat în decursul studiilor mele m-a lăsat cu sentimentul că moartea nu are nimic înfricoșător. Pot să afirm cu sinceritate că sunt plin de tot felul de frici, dar frica de moarte nu este printre ele. Privesc moartea ca pe o simplă trecere într-o altă realitate, una care este mult mai interesantă decât realitatea în care trăim, deoarece eu cred că o include. M-am născut în epoca radioului și acum suntem în epoca celor 500 de canale stereo și color cu capacitate video-playback și schimbător de canale. Resimt această trecere ca un fel de moarte.