Femeia cu parul de aur

Adriana era o fetita timida, bolnavicioasa, nu prea iubita de ceilalti copii. Avea patru ani cand a trecut prin aceasta experienta.

In fata casei noastre era un castan batran, cu ramuri groase si drepte, pe care copiii de pe strada isi construisera o coliba in care se jucau de-a Timur - eroul unei carti rusesti pentru adolescenti, foarte frumoasa si foarte la moda pe vremea aceea (era prin anii ‘50). Cu toate ca cele trei fetite care se urcasera in ziua aceea in pom ii spusesera ca n-au chef sa se joace cu ea, Adriana si-a luat saculetul in care isi tinea o papusa si-un ursulet si s-a cocotat in locuinta din pomul aflat chiar in fata ferestrei bucatariei noastre.

Deodata, am vazut cu groaza cum cele trei fete mai mari au imbrancit-o si cum mica mea surioara s-a pravalit ca o piatra din pom, ramanand lata la radacina lui. Ne-am repezit afara, impreuna cu mama si cu bunica, dar, cand am ajuns langa ea, Adriana a deschis ochii si ne-a intrebat: “Unde e doamna cu parul de aur?”, pe urma a lesinat.

Dusa de urgenta la un spital, s-a constatat ca nu avea nici un fel de fractura la coloana sau la cap, ci suferise un soc. Cand si-a revenit, intr-o seara, dupa ce se intorsese acasa, a venit la mine cu o carte de povesti, in care era desenata o zana. “Uite”, mi-a spus, “asta e doamna cu parul de aur care m-a coborat din copac. Dar atunci avea aripile cu ea.”

Mai tarziu mi-a povestit ce s-a intamplat: “Vorbeau prostii, acolo sus, in casuta, si dintr-o data au tipat ca de ce casc gura la ele si m-au imbrancit din copac. In timp ce cadeam, am vazut cum scoteau limba la mine si se strambau. Totodata, stiam ca ma prabusesc si ca se va intampla ceva rau. Incercam sa vad pamantul, dar nu reuseam. Atunci, mi-am dat seama ca felul in care cadeam era un fel de plutire. Langa mine, in partea dreapta, o doamna nespus de frumoasa, cu parul galben ca aurul si cu aripi de inger, ma tinea de mana si imi spunea: << Nu privi spre pamant, nu privi spre pamant!>>. Era foarte frumoasa si blanda si-mi tot spunea: <<Nu privi spre pamant, vei muri, priveste numai in ochii mei!>>. Pe urma, am adormit si, cand m-am trezit, voi erati langa mine.”

Antonia C.