Fecioara din Mexic - Descoperirile stiintifice

Haina (Mantaua) lui Juan Diego este numită oarecum diferit, în funcție de texte tilma sau ayate. În ambele cazuri, este vorba de un fel de capă înnodată pe umărul drept. Singura distincție: tilma este în general din bumbac, pe când ayate este din agavă.

Haina lui Juan Diego este de fapt alcătuită din două bucăți de țesătură unite printr-o cusătură verticală pe la mijloc. Ața acestei cusături este de aceeași origine ca și țesătura. Forma generală este rectangulară; lungimea variază între 166 și 168 cm, iar lățimea este între 103 și 105 cm. Lungimea trebuia de altfel să fie mult mai mare dar partea de sus a bucății de pânză a fost tăiată cam în anul 1770 pentru a o adapta cadrului actual.

Starea ei de conservare este prin ea însăși un fenomen uluitor, datorită a trei motive principale: condițiile climatice puțin favorabile ale regiunii în care se găsea, lipsa totală de protecție și fragilitatea obișnuită a acestui tip de țesătură.

Acest "ayate" nu a fost întotdeauna protejat de o sticlă, ca în zilele noastre. În primii 116 ani, a rămas expusă direct credincioșilor. În 1647, cineva a trimis din Spania primul geam din două bucăți. Un secol mai târziu, în 1766, ducele de Albuquerque a trimis un nou geam, de data aceasta dintr-o singură bucată. Dacă păstrarea acestei pânze rudimentare era deja inexplicabilă în 1666, cu atât mai mult este ea astăzi, după atâtea secole, deoarece intemperiilor naturale ar trebui să se adauge fervoarea credincioșilor care veneau să atingă icoana, să o mângâie, să o sărute, să o atingă cu hainele spre a le impregna cu virtuțile acesteia, agățând de ea diferite obiecte sau fotografii etc. Aceasta nu este o simplă supoziție. Avem mărturia pictorului Miguel Cabrera care a văzut într-o zi, de aproape, cum era tratată imaginea miraculoasă atât de venerată: "Chiar și ața fragilă a rezistat asalturilor la care a fost supusă întreaga țesătură din pricina nenumăratelor picturi și altor bijuterii de pietate care au atins-o, deoarece au atins icoana Sfântă cu ocazia deschiderii geamului; și cu toate că acest lucru nu se face în fiecare zi, nu este puțin lucru că aceasta trebuie să se fi făcut de multe ori (adesea) în mai mult de două sute de ani. O singură dată, în 1753, pe când eram și eu prezent, deschizându-se vitrina pe lângă numeroase rozarii și alte bijuterii devoționale au trecut pe sub ochii mei, cinci sute de icoane care au atins țesătura; apoi diferite personalități ecleziastice înalte au realizat mai mult de două ore acest exercițiu pios; ceea ce mi-a confirmat ideea ce o aveam deja că acest material și icoana lui celestă păreau a fi în afara legilor obișnuite ale naturii ."

Pentru a ne face să simțim mai bine caracterul extraordinar al tilmei lui Juan Diego, Ernesto Sodi Pallares, specialist în metale și profesor la Universitatea Națională Autonomă din Mexico, face un rezumat al regulilor de expoziție respectate în muzeele moderne: "60% umiditate, temperatură constantă, ventilație, examinări spre a preveni formarea de microorganisme, verificarea absenței compușilor de sulf, lumină cernită, analize cu raze X, fotografieri cu lumină ultravioletă și cu infraroșii, etc. Este inutil să vă spun că icoana miraculoasă nu a beneficiat niciodată de atât de multe precauții și totuși starea ei este perfectă, ca și cum materialul (pânza) tocmai era țesut."

Multă vreme, au existat multe incertitudini asupra naturii exacte a materialului din care era făcută mantaua lui Juan Diego. S-a crezut o clipă că pânza era făcută din fibre de palmier sălbatic, posibilitate cu totul îndepărtată azi de rezultatul analizelor tehnice realizate la Institutul de Biologie al Universității din Mexico, de către directorul și fondatorul acestuia, Isaac Ochoterena, care a afirmat că era fără îndoială vorba despre fibre de agavă.

Cercetările recente ale lui Sodi Pallares, specialist în metale și profesor la Universitatea Națională Autonomă din Mexico și Roberto Palacios Bermudez, avocat în Forumul Mexican al ªcolii Libere de Drept au arătat că : "Tilma era refractară la praf, la insecte și la intensa umiditate a acestor regiuni din Mexic. " Părea imposibil de fapt ca o haină din fibre de agavă să se poată păstra astfel timp de 450 de ani, pe când durata normală a unui astfel de material este de maximum 20 de ani.

UN ACCIDENT CU ACID NITRIC.

Un accident ar fi putut să aducă prejudicii pânzei. În 1791, curățând cadrul din argint al icoanei miraculoase cu apă tare, puțin din acest lichid a curs accidental chiar pe pânză, mai exact în unghiul superior drept, privind icoana din față. Soluția folosită în acea perioadă conținea 50% acid nitric concentrat. Conform specialiștilor, un astfel de lichid pe o pânză vegetală atât de fragilă ar fi degradat-o considerabil, ar fi rupt țesătura. Însă nu s-a petrecut nimic. A apărut doar o pată gălbuie, și, în mod total inexplicabil, a dispărut acum lent, de-a lungul anilor.

Un alt incident a făcut multă vâlvă, cu sau fără joc de cuvinte. În dimineața zilei de 14 noiembrie 1921 la ora 10.30 a avut loc un atentat în biserica din Guadalupe. Un muncitor cu numele Luciano Pérez a depus un buchet de flori în fața altarului deasupra căruia era depusă icoana miraculoasă. A ieșit după acea în liniște din bazilică, dar câteva minute mai târziu , o explozie puternică a zdruncinat întregul edificiu. În buchet se găsea o bombă. Pagubele au fost enorme. Treptele de marmură ale altarului s-au spart în bucăți, sfeșnicele, vazele de flori, geamurile bisericii, chiar și cele ale caselor învecinate s-au spart. Un crucifix greu din alamă a fost complet torsionat de explozie..

Dar sticla icoanei din Guadalupe nu s-a mișcat!

ICOANA, NICI UN APRET

Mărimea icoanei este puțin mai mică decât cea a pânzei: 143*55cm. Ceea ce este extraordinar este faptul că icoana este imprimată direct pe fibrele plantei, fără nici un apret (pregătire prealabilă), fără nici un fond de cretă sau clei, ceea ce în mod normal este total imposibil. Încercați doar să pictați pe un praz sau pe o frunză de anghinare! Pictura nu va ține. Chiar și pe o pânză mult mai fină se pune întotdeauna un grund (apret), aceasta doar pentru a evita ca pânza să absoarbă vopseaua sau ca firele să nu iasă pe suprafața stratului pictural. Lipsa totală de apret este deci ceva inexplicabil dacă ar fi fost vorba de o pictură.

Cercetătorul american Jody Brant Smith afirmă: "Nu există nici un indiciu că ar fi vreo fisură. Totuși, picturi care nu au nici măcar jumătatea vârstei celei de la Guadalupe au pe întreaga suprafață o rețea de fine fisuri provocate de uscarea picturii. Toată umiditatea lăsată pe pictură sau tot ceea ce s-ar fi putut folosi pentru colorarea Icoanei s-ar fi evaporat cu siguranță în decursul celor 450 de ani de existență ai acesteia."

O altă constatare de o importanță capitală a fost făcută de către același cercetător: nu există nici o schiță aflată dedesubtul icoanei: Să mai adăugăm faptul că, așa cum au afirmat toți cercetătorii care au examinat de aproape icoana miraculoasă, nu se poate distinge, nici chiar la microscop, vreo urmă de pensulă. Pe când, oricare ar fi procedeul de pictură folosit, aplicarea culorii se face întotdeauna lăsând urme. Suprafața colorată a icoanei de la Guadalupe este netedă ca și o fotografie. Þesătura de agavă a funcționat practic ca o veritabilă peliculă fotografică.

PIGMENÞI NECUNOSCUÞI

Icoana de la Guadalupe nu este deloc ca și cea a lui Cristos de pe giulgiul din Torino. Nu este vorba de o amprentă în negativ, ci de o imagine pozitivă și colorată. În 1936, rectorul bazilicii din Guadalupe, Felipe Cortés Mora, a oferit episcopului orașului Satillo câteva fire din icoana miraculoasă. Acest episcop, Francisco de Jesus Maria Echavarria a avut într-o bună zi, minunata idee de a scoate din raclă, două din acele fire pentru a le duce lui Ernesto Sodi Pallarés. Acesta era prieten cu Richard Kuhn, care a primit premiul Nobel pentru chimie în 1938. După cum susține J.J.Benitez, grație înlănțuirii unei întregi serii de circumstanțe, această extraordinară descoperire a putut să fie făcută: "pe aceste două fibre, unul de culoare roșie, iar celălalt galben, nu există nici un colorant vegetal, animal sau mineral." Dar când eliminăm de pe drăguța noastră planetă tot ceea ce corespunde acestor trei ordine, nu mai rămâne mare lucru!

Altfel spus, acești pigmenți sunt de origine necunoscută.Ei nu aparțin lumii noastre.

În urma unor examinării cu instrumente foarte sofisticate a pânzei, se pare că avem în ochii Fecioarei din Guadalupe reflexiile corespunzătoare tuturor celor ce se aflau în momentul respectiv împreună cu episcopul când l-a primit pe Juan Diego. Curiozitatea i-a condus să pătrundă în încăperea în care episcopul își primea vizitatorii. Dar lucrul cel mai deosebit este că avem de asemenea reflexia lui Juan Diego însuși, chiar în momentul în care își desfășura mantaua. De unde și ipoteza formulate de Aste Tönsmann:

"Este imposibil de explicat prin procedee naturale prezența portretelor minuscule. Prin urmare, acceptând imprimarea icoanei Fecioarei din Guadalupe ca act supranatural, îndrăznesc să susțin că în momentul în care Juan Diego a fost primit, Fecioara Maria era prezentă, invizibilă ochilor celor ce erau acolo, ea văzând întreaga scenă, receptând astfel în ochii ei imaginile reflectate ale asistenței, ce îl avea deopotrivă pe Juan Diego. Atunci când și-a desfășurrat tilma și au căzut florile, icoana Fecioarei Sfinte s-a imprimat pe ea, așa cum era în acel moment, adică având în ochi reflexia întregului grup de persoane care participau la acest evenimet istoric. În acest fel, Fecioara Maria a vrut să ne lase un instataneu al imprimării sale mirauloase pe ayate-ul lui Juan Diego. Comportament ce coincide cu ceea ce am sugerat azi pentru a fi acceptat miracolul: să fie prezentată «o fotografie a evenimentului», ceea ce, în definitiv, ne-a oferit ."

Ceea ce s-a descoperit de puțin timp, este că desenele acestei broderii ale tunicii roz corespundeau simbolurilor folosite de către azteci, combinate adesea misterios pentru a forma felurite enigme. Aceste desene, de altfel ca și cele din icoanele din Bisericile ortodoxe, nu urmează pliurile stofei în care ar risca să se piardă. Este vorba despre un veritabil mesaj pe care indienii acelei epoci trebuie să-l fi înțeles perfect, fără ca, se pare, spaniolii să-și fi dat seama de el.

Aici, se poate spune că bomba a explodat pentru prima oară, de multă vreme, pentru a exploda iar azi. Este o bombă cu repetiție!

Un prim semn foarte caracteristic este nodul centurii (brâul). "Acesta formează un triunghi întunecat, cu vârful în sus asemănător cu cele ce pot fi văzute pe diferitele sculpturi mexicane și în special în Calendarul Aztec. Părțile sale inferioare se termină cu pliuri ce amintesc de piciorul unui vas în stil aztec din perioada așa-zis «istorică»".

Semnul cel mai încărcat de sens, în această privință, și cel mai important este cu siguranță o floare foarte simplă cu patru petale în jurul unui mic cerc central, ca și un nasture. Acesta este un simbol specific numit "quincunce" ce se identifică simbolul "Nahui Ollin", adică cel cu patru gesturi (mișcări, măsuri). El constituie centrul întregului univers și are un rol central în cosmologia aztecă. Această floare apare doar o dată pe întreaga tunică și în mod precis în acel loc, adică pe abdomenul Mariei însărcinate.

Mai sunt alte opt flori care, la prima vedere, par a fi constituite în același mod, dar dacă privim mai atent, pot fi remarcate între cele patru petale principale alte petale mult mai mici. Fiecare dintre aceste flori reprezintă simbolul intensificat al planetei pe care o numim în cultura noastră, Venus. Acest simbol este binecunoscut pornind de la numeroase codexuri prehispanice. Prezența aici a lui Venus face clar aluzie la ultima formă a lui Quetzalcoatl șarpele cu pene, și în același timp misteriosul rege din Tula a cărui legendă își aștepta reapariția. Un alt simbol apare des pe tunica roz, și trebuie citit, conform uzanțelor codexului aztec, ca o veritabilă enigmă . După aceste prime descoperiri, Părintele Mario Rojas și-a dat seama că întregul ansamblu al icoanei constituia un fel de codex în stilul indigenilor și că trebuia să încerce a-l descifra complet.

Numele colinei Tepeyac se găsea de asemenea bine exprimat prin rebusul de pe tunica Fecioarei, de mai multe ori. Nu există, evident, decât un deal cu acest nume, cel pe care au avut loc aceste apariții. Părintele Mario Rojas a pornit astfel de la ipoteza că punctul central al întregii Icoane fiind "Nahui Ollin", trebuia să corespundă unicei coline din Tepeyac. Orientându-se astfel după vechiul sistem al codexului din secolul al XVI-lea care plasează Estul în vârful hărții și Vestul în jos, Nordul spre stânga și Sudul la dreapta, a constatat foarte surprins și încântat că diferitele simboluri de pe tunică păreau să corespundă cu harta Mexico-ului la o scară 1:1.000.000!

A reperat pe cele două mâneci ale tunicii semnul ce corespunde cuvântului "colină" cu ceva alb în partea superioară. Aceste două semne ar indica vulcanii Iztaccihuatl și Popocatepetl. Deasupra mâinilor Maicii Domnului se găsește din nou desenul cuvântului colină, tot "cu ceva alb" și ar fi vorba, de data aceasta despre vulcanul din Malitzin. Acest "ceva alb ar sugera de fiecare dată zăpezile ce încoronează vârful acestor vulcani. La dreapta se găsește simbolul ce îl indică pe Citlatépetl și la stânga Cufărul din Perote. Pe partea inferioară, fiecare dintre desenele ce reproduc semnul (simbolul) colinei ar corespunde unuia dintre munții lanțului ce traversează Mexicul de la est la vest. Partea Sierrei Madre orientale ce se apropie de golful Mexicului s-ar găsi în locul în care este plasat capul Fecioarei, pe când îngerul care o susține din icoană ar ajunge la Ocenul Pacific.

Putem de asemenea să decodăm și alte simboluri din această inepuizabilă icoană. Nodul negru al centurii Fecioarei este deschis sub un unghi de 47 de grade, corespunzând dublului înclinației axului de rotație a Pământului și corespunzând unghiului solstițial. Marginea stângă a sa reprezintă direcția în care se va ridica soarele la solstițiul de iarnă, presupunând că observatorul se află în locul simbolului «Nahui Ollin» al icoanei. Marginea dreaptă desemnează punctul în care va ajunge astrul rege la solstițiul de vară. Axul central al deschiderii corespunde direcției în care acesta va răsări la echinocții."

Toată această interpretare nu ar fi convingătoare dacă nu s-ar baza pe studiul riguros al limbii nahuatl și a pictogramelor pe care le regăsim pe numeroase monumente și în unele codexuri. Ansamblul acestor flori ar fi astfel plin de conotații filozofice și religioase, alcătuind un veritabil buchet de evocări subtile pe care Indienii formați în această cultură o pot descifra și pot medita la ea.

Philip Callahan și Jody Brant Smith au crezut că au văzut aici adăugiri, deoarece stelele de pe manta cât și razele ce înconjoară icoana dau totuși semne de oboseală. Dar această ipoteză este azi îndepărtată. Mai mult, se poate admite cu ajutorul lui Faustino Cervantes, că a putut fi redată puțină strălucire unora dintre ele. Dar, cu siguranță, acestea făceau parte deja din icoana originală, din două motive esențiale. Primul este că aceste stele, ca și razele aurii, fac parte din cele mai vechi descrieri ale icoanei, chiar și numărul lor exact: 46. Acest detaliu se află de asemenea în descrierea ce constituie a treia parte a lui "Huei Tlamahuizoltica", continuarea lui "Nican Mopohua" cât și într-un alt document numit uneori "Analele catedralei", semnat de către Xavier Noguez.

Al doilea motiv este că dispunerea stelelor nu poate fi nici efectul hazardului, nici opera vreunui pictor, oricare ar fi epoca în care ar fi putut să lucreze. Trebuia să folosească tehnicile de calcul ale astronomiei moderne pentru a-i descifra mesajul.

Dacă broderiile tunicii sunt o hartă a Mexicului, de ce stelele de pe manta nu ar fi reflexia, proiecția celor ce se aflau atunci deasupra Mexico-ului și deasupra capului Fecioarei?" Iată, însă, că cercetările îndelungate s-au terminat și aici cu constatări absolut fantastice. Este cunoscut că actualele planetarium-uri pot reconstitui harta cerului așa cum era în orice punct de pe glob și în orice epocă. Dr. Armando Garcia de Leon, din Departamentul Efemeride al Universității Naționale Autonome din Mexico, a putut să refacă astfel harta cerului ce era deasupra orașului Mexico în ziua de 12 decembrie 1531. El a notat mai întâi că la ora 6.30 dimineața, în momentul în care Juan Diego culegea florile de pe vârful colinei din Tepeyac, cometa Halley era aproape de zenit, deci chiar deasupra capului acestuia. După aceea, a recompus constelațiile de deasupra orașului Mexico, tot din 12 decembrie 1531, în jurul orei 10.40, adică din momentul exact al solstițiului de iarnă a acelui an, ora locală din Mexico, ținând cont de decalajul dintre calendarele Iulian și Gregorian. De ce exact la acea oră? În primul rând deoarece, după expunerea din Nican Mopohua, se pare că era aproximativ ora la care Juan Diego și-a desfăcut mantaua în fața episcopului Zumarraga, lăsând să cadă pe jos toate florile. Expunerea aparițiilor nu menționează această coincidență cu solstițiul de iarnă. Ea se întoarce cu totul spre evenimentul în sine și spre personajele principale, Fecioara, Juan Diego, episcopul, unchiul... Însă este cunoscută întreaga importanță a acestui eveniment anual pentru civilizația aztecă. Cerul era pe atunci observat cu cea mai mare atenție , uneori chiar cu teamă. Oare soarele avea încă forța necesară pentru a reapărea și ilumina lumea (pământul), sau norii vor continua să se întindă, lăsând tenebrele să domine și să acopere puțin câte puțin pământul? Apariția icoanei miraculoase, chiar în acel moment, nu este oare, prin ea însăși, un răspuns extraordinar pentru această angoasă? Această coincidență pare să arate că lumina este acum garantată de centrul universului, acel Nahui Ollin ce se va naște curând.

De altfel, chiar și cercetătorii au avut anumite obiecții. Prima, cea mai clară, este că, poate, ceea ce ei luau drept o coincidență extraordinară între dispunerea stelelor pe mantaua Fecioarei și poziția constelațiilor pe cerul orașului Mexico din acea zi și acea oră nu era decât o întâmplare. Probabil că s-au prea hazardat în calculele despre corecțiile necesare, creând sau accentuând coincidența fără să fi observat. Au făcut ei înșiși noi cercetări sistematice despre tot ceea ce avea legătură cu stele, dacă acestea, uneori, corespundeau dispunerii reale a vreunei constelații. Au examinat astfel mai mult de 150 de picturi ale Fecioarei din secolul XVII și XVIII. Nici măcar o grupare nu corespundea unui singure veritabile constelații. ªi-au continuat investigațiile cu alte obiecte, chiar și cu hârtii de bomboane. Degeaba. Nimic nu semăna vreodată cu dispunerea reală a unei grupări oarecare de stele pe cer. Ceea ce au descoperit corespunde așadar unor studii foarte riguroase, iar ceea ce au observat nu poate fi rodul hazardului.

Ceea ce urmează este și mai uluitor. Mantaua Fecioarei fiind deschisă, degajând astfel centrul imaginii, dacă toate constelațiile aflate deasupra Mexico-ului în acea zi s-ar fi reflectat pe Maica Domnului unele dintre ele ar fi apărut pe chipul, mâinile împreunate și pe tunica roz ale acesteia. Efectul nu ar fi fost unul fericit. Azi, calculatoarele pot să reconstituie configurația exactă a cerului, în oricare loc de pe pământ și în orice epocă. Așadar, au putut să regăsească constelațiile care, conform aceluiași proces de proiecție, s-ar fi regăsit în partea centrală a icoanei. Mai mult, aici efectul de "bombă cu efect întârziat" este vădit manifestat. Seria de simboluri astronomice care apărea atunci este absolut uluitoare.

Dar este adevărat că în acea perioadă în care a avut loc evenimentul nimeni nu și-ar fi putut da seama de aceasta. Pe capul Maicii Domnului ar fi apărut Aurora Boreală; pe pieptul ei, la nivelul mâinilor împreunate, semnul Fecioarei; pe abdomen, mărit considerabil, datorită sarcinii aproape de termen, semnul Leului, a cărui stea principală se numește "Regulus", adică "micul Rege"; la nivelul genunchilor semnul Gemenilor și, sub picioare și sub îngerul ce susține Luna, giganticul Orion. Avem deci două simboluri ce exprimă aceeași idee a nașterii stăpânului lumii, în cele două limbaje, occidental și aztec. Simbolul occidental al constelației Leului a fost descifrat abia 500 de ani mai târziu, grație calculelor noastre de astronomie, și simbolul indian, acesta cu siguranță comprehensibil imediat pentru indieni; dacă "Nahui Ollin" este cu adevărat denumirea simbolului centrului lumii, brodat pe tunica roz, același cuvânt desemnează, după cum a arătat Dr. Homero Illescas, constelația pe care în Occident o numim "Leul". Însă, această floricică având patru petale, acest "Nahui Ollin", centru al lumii și constelația Leului se găsesc exact pe abdomenul Mariei, acolo unde trebuie să se afle, nu doar viitorul rege al lumii, dar și, mai exact, inima lui. Un obstetrician renumit, Dr. Carlos Fernandez del Castillo, precizează următoarele: "Morfologia generală a abdomenului dă de gândit că este vorba de o sarcină intrauterină cu un singur făt, în poziție longitudinală, cu prezentație cefalică verticală descendentă, aproape fixat; putem să ne gândim că, asemenea majorității cazurilor, este vorba de o varietate de poziționare spre stânga ce prezintă deci umărul drept al copilului de partea peretelui exterior al abdomenului. După cum se știe, locul cel mai propice pentru ascultarea cordului fetal este exact umărul. "

În acel loc se află "Nahui Ollin"! Cercetările nu s-au încheiat. Poate mai sunt multe de descoperit. Unii au sugerat că ar trebui să se vadă dacă stelele nu corespund în același timp cu notele muzicale. Apropierea a fost făcută cu o stelă maya. Alții insistă pe folosirea specială a numelor în cultura indienilor, dar se evocă de asemenea și jocul culorilor sau al nuanțelor acestora, alte simboluri posibile care ar fi scăpat.

Fără îndoială, oricum ne aflăm aici în fața unui miracol absolut fantastic, inedit, unic, fără pereche. ªi de asemenea, o veritabilă provocare pentru toți raționaliștii lipsiți de credință.