Prima pagina Fecioara din Mexic - Aparitiile

Fecioara din Mexic - Aparitiile

Este vorba probabil despre cel mai mare miracol din toate timpurile. Oricum, cel mai spectaculos. Cel mai extraordinar lucru este că pare a fi fost conceput de Dumnezeu ca o veritabilă bombă cu efect întârziat. Doar de câțiva ani și grație progreselor științei și tehnicii, aspectul prodigios al acestui miracol a putut să fie revelat. Situație paradoxală: știința este cea care dovedește că ne găsim în fața unui fenomen care o depăsește total.

Evenimentul s-a produs în 1531 în Mexico. Orașul a fost cucerit de către spanioli câțiva ani mai devreme. Evanghelizarea progresa rapid, dar prima conducere civilă spaniolă s-a dovedit a fi odioasă cu Indienii. Revolta creștea. Atunci Maica Domnului i-a apărut unui indian, Juan Diego, și a lăsat pe haina acestuia propria Sa imagine (icoană), imprimată în mod miraculos. Această haină încă există, expusă și venerată în zilele noastre într-o imensă bazilică la periferia de nord a orașului Mexico, devenită cel mai mare centru de pelerinaj din întreaga Americă Latină. Aproximativ 20 de milioane de credincioși vin să se roage aici în fiecare an.

POVESTIREA

O serie de evenimente extraordinare s-au derulat pe o perioadă de patru zile, din 9 până în 12 decembrie 1531, în nordul orașului Mexico. Patru zile care au marcat profund întreaga istorie a Mexicului. Se pare că sunt chemate azi, în criza religioasă străbătută de biserică, să joace un rol tot mai important în întreaga lume. Cu siguranță, nu există nici un loc în lume în care Dumnezeu să fi intervenit într-un mod atât de lămuritor.

Când aceste evenimente au avut loc, tocmai se terminase cucerirea Mexicului de către spanioli. Printre nenumărații Indieni care s-au convertit la noua religie abandonându-și zeii lor, se găsește personajul principal al acestei aventuri, un Indian ce avea numele de Cuautlactoactzin, ceea ce în limbaj nahuatl, limba aztecilor, înseamnă "Cel ce rostește adevărul" sau " Cel ce nu ascunde nimic". Botezat de puțină vreme, el a primit numele de Juan Diego și trăiește împreună cu unchiul său, botezat Juan Bertardino. Un al treilea om joacă un rol capital: primul episcop al orașului Mexico, fratele Juan de Zumurraga, ajuns de puțină vreme din Spania. Acestea sunt cele trei personaje fizice ale acestui episod extraordinar, care este descris în textul Nican mopahua.

Ziua 1 (Sâmbătă, 9 decembrie 1531)

 

Practic era încă întuneric când Juan Diego ieșea pentru a se duce, în răcoarea dimineții, până la Tlatelolco pentru a primi învățături în noua sa credință, de la Părinții franciscani. El locuia atunci la Tulpetlac, pe malul lacului Tzompango. El a ocolit dealul Tepeyac și a urmat digul ce pornea chiar de la baza acelui deal, pentru a ajunge la Tlatelolco pe insula din mijlocul lacului. Juan Diego are deja 57 de ani. Orfan de tată încă de mic copil, a fost crescut de unchiul său. Văduv fiind de doi ani, locuiește cu unchiul său. Convertirea lui l-a transformat profund. Fiind foarte impresionat de sărăcia franciscanilor care au venit să evanghelizeze țara sa, el a hotărât să trăiască în sărăcie ca și aceștia. El era, fără îndoială, după cum va fi dovedit în continuare, angajat într-o căutare spirituală profundă. Cel puțin de două ori pe săptămână el parcurgea acest traseu lung, de 15 km, până la Tlatelolco, pentru a urma instruirea sa religioasă și a asculta messa. Sâmbăta era, pentru el și pentru franciscani, o zi foarte importantă deoarece era dedicată mai ales Fecioarei Maria, străveche devoțiune inaugurată în secolul al IX-lea care s-a răspândit treptat în întreaga Europă.

Dar, în această dimineață, după ce trecuse de zona muntoasă a Sierrei, trecând pe lângă dealul Tepeyac, aude deodată un minunat ciripit de păsărele, mult mai frumos decât tot ceea ce a auzit vreodată. Părea că vine din înaltul colinei Tepeyac. Deodată, vântul se oprește. Tăcere! Atunci Juan Diego își amintește tot ce a auzit povestindu-se de către bătrâni, în copilăria sa. Războinicii morți în luptă sau pe piatra de sacrificii, dar și femeile moarte la naștere, toți ajunși la zeul Soare și locuind într-o țară minunată: "ei beau și savurează nectarul florilor savuroase și frumos mirositoare, niciodată ei nu simt tristețea". Toți devin aici ei înșiși "diferite feluri de păsări cu un bogat penaj ". Se întreabă cum poate el să audă astfel de cânturi. Oare a murit? Visează? Sau poate se găsește în paradisul terestru din Tlalocan, grădina luxuriantă a celor care au fost inițiați în misterele morții de către Tlaloc, zeul ploii și care sunt deci morți înecați sau loviți de trăsnet în timpul vreunei furtuni, sau au fost "duși" de friguri. Aceste este de asemenea un paradis umplut nu doar de flori, ci și de ciripit de păsări.

Apoi, o voce foarte suavă, îl strigă pe nume și chiar cu diminutivul numelui său, cum adesea se obișnuiește în Mexic: "Juanito, Juan Dieguito!". Vocea părea să vină de pe vârful dealului. Foarte intrigat, dar deloc speriat, dimpotrivă, cu inima plină de bucurie, ca și cum ar presimți vreo manifestare minunată, Juan Diego înaintează pentru a afla cine îl strigă astfel.

Prima apariție

Se află atunci în fața unei femei foarte tinere, foarte blândă și foarte frumoasă care îi spune, cu toată simplitatea, că Ea este Fecioara Maria, Maica Domnului cel adevărat. Exista chiar și acolo, înainte de sosirea Spaniolilor, o statuie a lui Cihuacoatl, denumită, mai familiar, Tonantzin, "Mama Noastră". Dar ea avea un aspect teribil cu colierul său din mâini tăiate, își amintește cu claritate Juan Diego. Pe când femeia ce stătea în fața lui era atât de blândă și atât de frumoasă! Este adevărat că îi vorbește în nahuatl, limba lui maternă. Ea folosește expresii pe care Juan Diego le recunoaște. Acestea provin din vechea lui religie, de dinaintea botezului său. Dar totuși, ea pare să dea acestor expresii un sens cu totul diferit, mult mai puternic și mai profund. Ea strălucește într-un fel nemaiîntâlnit. Îmbrăcămintea ei nu seamănă cu cea a femeilor din țara lui. Acestea strălucesc precum cele ale lui Cristos în timpul Schimbării la față. Dar întreaga natură în jurul ei participă la această vrajă. Juan Diego vede arbuștii de pe deal, cactușii și cele mai mici fire de iarbă ca fiind transformate în pietre prețioase. Nu erau decât smaralde, turcoaze, sclipind în toate culorile curcubeului, descriere pe care o găsim destul de des în relatările celor ce au trăit o experiență la granițele dintre viață și moarte. Lumea noastră (aceasta) le apărea cu totul transfigurată, într-o splendoare pe care suntem incapabili să o discernem. În prezența Sa, Juan Diego, cu totul emoționat, se simte iubit și se prosternează.

Ea vrea să îi încredințeze o misiune. Dorește ca el să meargă la episcop, în Mexico, să îi ceară în numele Său, să construiască pe acel loc o biserică în care să poată să îl manifeste pe Dumnezeu și să îl dăruiască oamenilor, să le asculte plânsul, tristețea, să îi îngrijească și să îi vindece de toate durerile lor.

Juan Diego este cu totul sedus, în adâncul inimii lui, de frumusețea apariției. El simte în interior o asemenea pace încât nu are nici cea mai mică îndoială asupra identității acestei frumoase Femei. El pornește imediat la drum pentru a împlini misiunea pe care a primit-o. Coboară din nou de pe deal și intră pe șoseaua ce duce în oraș, traversând lacul. În centru, se află în fața unei case mari în stil medieval, destul de impunătoare, construită pe locul unei piramide. Capela privată a episcopului este decorată cu un ornament mare deasupra altarului, iar palatul dispune de mobilier suficient pentru a face viața plăcută, dar nimic altceva.

Dar nu se intră oricum la episcop. Juan Diego trebuie să aștepte multă vreme până ce un servitor să îl conducă la acesta. Este sigur că episcopul l-a primit pe Juan Diego la etajul principal. Totodată, în 1530, Juan de Zumarraga, Fratele franciscan, este doar numit episcop. El va trebui să se reîntoarcă mai târziu în Spania pentru a fi uns Episcop și să revină în Mexico, în 1534. Născut în 1468 în țara bască spaniolă, el are deci în 1531, 63 de ani, ceea ce la vremea respectivă era o vârstă înaintată. El abia venise în Mexico și nu înțelegea nici un cuvânt în nahuatl, limba lui Juan Diego. Deci dialogul era posibil doar cu ajutorul unui interpret. O tradiție destul de solidă ne spune că acesta era Fratele Juan Gonzales, de asemenea franciscan.

Juan Diego se achită de misiunea lui. Juan de Zumarraga, după ce l-a ascultat o clipă, îi spune să revină într-o altă zi când va avea mai mult timp la dispoziție și va putea cu ușurință să îi asculte întreaga povestire. Dar mesagerul Sfintei Fecioare a înțeles bine că episcopul nu a crezut nici un cuvânt din expunerea lui și a plecat, dezamăgit, să aducă la cunoștință Fecioarei eșecul lui. La lăsarea zilei, ajunge pe vârful dealului, iar acolo o găsește pe frumoasa Maică, ce îi apăruse dimineața.

A doua apariție.

El și-a permis astfel să îi dea un sfat. Dacă ea ține cu adevărat la biserica ei, ar fi mai bine să trimită la episcop " pe cineva nobil, stimat, cunoscut, respectat, onorat " deoarece, spune el " eu sunt un om de la țară, un hamal, cel mai necioplit, cele mai de pe urmă din sat". Întreaga umilință profundă și sinceră a lui Juan Diego transpare din aceste cuvinte. Dar Maica Domnului nu se lasă convinsă. Ea spune că nu îi lipsesc slujitorii, pe care ar fi putut să îi trimită ca mesageri. Dar ea l-a ales pe el: "Este absolut necesar să fii tu acela... fiul meu, tu cel mai mic, și îți poruncesc să te duci mâine din nou să îl vezi pe episcop." Juan Diego s-a închinat și a promis frumoasei Doamne să-i împlinească voința. Iată-l investit cu o misiune căreia, pentru moment, nu îi simte decât dificultatea, fiind foarte departe de a bănui repercusiunile incredibile a ceea ce i s-a cerut. Va pleca din nou mâine să îl vadă pe episcop și se va reîntoarce seara să dea seama pentru misiunea lui, Sfintei Fecioare, precum astăzi.

Ziua a doua (duminică, 10 decembrie 1531)

A doua zi, pe când totul era încă în întuneric, Juan Diego pornește să îl vadă pe episcop. Merge mai întâi la mesă, apoi, pe la ora zece, se duce la palatul episcopului. Îi este destul de greu să ajungă la el. Atunci s-a aruncat la picioarele lui plângând și i-a relatat din nou întreaga poveste și dorința arzătoare a Sfintei Fecioare de a i se construi la picioarele colinei Tepeyac o mică biserică. De data aceasta, Juan de Zumarraga are răbdare și îi pune multe întrebări, îl scrutează pentru a-și forma o părere despre sinceritatea lui, și pe jumătate convins, îi spune să îi ceară acestei Doamne să îi dea un semn. Această exigență nu îl tulbură deloc pe mesagerul Fecioarei. Dimpotrivă, îi recomandă doar episcopului să aleagă bine semnul pe care îl dorește. Siguranța lui îl impresionează favorabil pe Juan de Zumarraga. Pe când Juan Diego a plecat, episcopul i-a chemat pe doi dintre servitorii lui și i-a însărcinat să îl urmeze discret pe acest indian să vadă pe cine întâlnește acesta cu adevărat. Poate e vorba de vreo intrigantă care abuzează de naivitatea lui. Dar servitorii episcopului îl pierd din vedere pe Juan Diego, la capătul șoselei, de cum a ieșit de pe insulă. L-au căutat peste tot, dar nu l-au găsit. Foarte furioși, s-au întors să spună episcopului că după părerea lor acest indian nu este o persoană serioasă, ci un mitoman sau un simplu visător. Dacă se mai întoarce, nu ar trebui să-l mai asculte, ci să-l pedepsească pentru a nu mai deranja oamenii cu povestea lui. În aceeași zi, Juan Diego urcă iar dealul pentru a expune Sfintei Fecioare cererea episcopului.

A treia apariție

Maica Domnului i-a spus atunci : " Prea bine, micul meu copil, te vei întoarce mâine aici pentru a duce episcopului semnul ce ți l-a cerut ". Dar, seara, când s-a întors acasă, Juan Diego descoperă că unchiul lui, Bernardino era bolnav.

Ziua a treia (luni, 11 decembrie 1531)

Luni, în loc să urce iar dealul spre a o reîntâlni pe Sfânta Fecioară, Juan Diego se duce, în grabă să caute un doctor. Rămâne alături de el toată ziua pentru a-l îngriji, dar e în zadar, căci seara unchiul său se simte tot mai rău. Îi cere deci nepotului să meargă a doua zi dis de dimineață până la Tlatelolco să îi aducă un preot, pentru a se putea confesa și a se pregăti de moarte.

Ziua a patra (marți, 12 decembrie 1531)

Marți, 12 decembrie 1531, el iese așadar să caute un preot. Pe drum își spune că dacă merge drept înainte ca de obicei Sfânta Fecioară l-ar putea vedea și l-ar opri. Așa că face un mic ocol pentru a o evita, înconjurând dealul. Dar, cum se face adesea când căutăm să scăpăm de conștiința noastră, la o cotitură a potecii, dă cu ochii de Sfânta Fecioară care observase manevra lui și îl aștepta.

A patra apariție.

" Ce s-a întâmplat cel mai mic dintre fiii mei?", l-a întrebat. "Încotro te îndrepți?" Juan Diego se prosternează în fața ei și îi explică faptul că unchiul lui este bolnav și că ar trebui mai degrabă să se ocupe de el. "Îți cer iertare, fii răbdătoare puțin cu mine, căci nu vreau să înșel... mâine negreșit voi veni foarte repede. " 

Dar Maica Domnului îl întâmpină cu bunătate. Nu ar fi trebuit să îi fie frică de această boală, nici de vreo altă amenințare. Nu este ea oare mama lui? Nu este el oare sub protecția ei? "Nu ești tu oare învelit în pelerina mea, cuprins în brațele mele? " Ea îl asigură așadar pe mesager de soarta unchiului său: "Să fii sigur că el deja se simte bine". Juan Diego nu se îndoiește. Cuvântul Sfintei Fecioare îi este de ajuns. În acest moment el trebuie doar să urce dealul, să culeagă toate florile pe care le va găsi, apoi să coboare pentru a i le arăta mai întâi Sfintei Fecioare, iar apoi să le ducă episcopului.

Flori ! În 12 decembrie! Chiar și în Mexic, iarna, când este atât de geroasă, încât în această zi, nu există decât mărăcini și pietriș. Dacă el va duce flori episcopului, acesta cu adevărat ar fi un semn evident. Prin cuvântul Maicii Domnului, Juan Diego urcă dealul, iar acolo el " este umplut de admirație în fața atâtor felurite flori, pe deplin deschise, frumoase și delicate". Acestea sunt proaspete, încărcate de rouă, iar printre ele sunt numeroși trandafiri castilieni, cei mai renumiți și cei mai frumoși. Mai întâi a fost ciripitul păsărelelor și iată acum florile. Pentru noi, acesta nu pare a fi decât un basm cu zâne. Dar pentru Juan Diego ca și, mai târziu, pentru toți aztecii, există aici un limbaj clar. Flori și triluri, în cultura nahuatl aceasta înseamnă: adevăr, frumusețe, filozofie, poezie, comunicare divină. Este evocarea plenitudinii fericirii, a fericirii zeilor. Limbajul provine din perechi. Dumnezeul suprem este "Cel ce este departe și aproape "; omul este "chip și inimă"; lumea este „cer și pământ"; zeii sunt „ noapte și vânt", adică: invizibili și activi, dar nepalpabili. Juan Diego culege cât mai multe flori, le adună, le înfășoară în haina lui. Apoi coboară la Sfânta Fecioară.

A cincea apariție.

Maica Domnului alege câteva flori, le pune iarăși în haina lui Juan Diego spunându-i: "Fiul meu, cel mai neînsemnat dintre toți, aceste flori sunt dovada, semnul pe care îl vei duce episcopului".

Când Juan Diego ajunge la palatul episcopului, îi roagă pe servitori să îl ducă la stăpânul lor. Pentru că insistă, aceștia își bat joc de el, făcând glume pe această temă. Juan rămâne acolo, cu capul plecat, sprijinit de un zid. Aceștia observă că duce ceva în haina lui, ceva ce emană un parfum sublim. Intrigați, se apropie, văd câteva tije ale florilor care ieșeau puțin din haină și încearcă să le tragă afară, dar nu reușesc. Ei devin până la urmă iritați, cerându-i să le arate ce duce. La vederea florilor, foarte uimiți, se duc să-l înștiințeze pe episcop despre ceea ce tocmai au văzut. Acesta îl cheamă degrabă la el.

Juan Diego povestește iar întreaga situație și cum Maica Domnului l-a trimis să culeagă flori de pe deal, spunându-i că acesta va fi semnul cerut de către episcop. La sfârșitul expunerii lui, Juan își desface haina. Florile se rostogolesc pe jos, și spre marea lui surprindere, episcopul cade în genunchi în fața lui. Pe haina lui este imprimat chipul (icoana) Sfintei Fecioare, cu mâinile împreunate, cu capul ușor aplecat. Episcopul este pe deplin convins de data aceasta. Haina lui Juan Diego este luată, iar episcopul o păstrează mai întâi în paraclisul său. Juan mai petrece o zi la palatul episcopului, iar a doua zi, adică miercuri, îl conduce pe acesta la locul exact în care a întâlnit-o pe Sfânta Fecioară prima dată și unde ea dorește să i se zidească o biserică. Apoi cere permisiunea de a se întoarce acasă, unde află că Maica Domnului a apărut și unchiului său și l-a vindecat. ªi el trebuie să meargă acum la episcop să îi povestească tot. Un detaliu foarte important: Sfânta Fecioară i-a spus că ar dori să fie invocată ca "desăvârșita Fecioară Sfânta Maria din Guadalupe. "

Mult mai târziu, spre 1544 sau 1548, conform calculelelor istoricilor, episcopul Zumarraga îi cere lui Juan Diego să îl conducă la locul exact al celor de-a patra și de-a cincia apariții. La data aceasta, lui Juan i-a fost oarecum greu să regăsească locul. Atunci o lumină a strălucit, ca și cum i l-ar indica. Exact acolo se aflase Maica Domnului, tăindu-i calea atunci când Juan a vrut să scape. Tocmai acolo ea l-a trimis să culeagă flori de pe creasta dealului. Iată cum este descris acest episod de Motecpana:

"Puțin după ce i s-a arătat lui Juan Diego și după absolut minunata apariție a Icoanei ei, Doamna Cerului a realizat numeroase miracole. După cum se spune, exact în acel moment a început să curgă micul izvor ce se găsește în spatele Templului Doamnei Cerului, spre Orient... Apa care țâșnește din el, deși efervescentă, nu se revarsă. Drumul parcurs de ea nu este lung, ci dimpotrivă, foarte scurt. Este foarte curată și mirositoare, dar nu plăcută; este ușor acidă și binefăcătoare pentru toate bolile celor care o beau cu plăcere și se scaldă în ea. De aceea sunt numeroase miracolele realizate cu ajutorul acestei ape de către prea pura Doamnă a Cerului, încântătoarea noastră Mamă Sfântă Maria din Guadalupe."

Izvorul încă există, limpede și parfumat, cu un gust puțin acid. Apa curge din abundență prin niște guri dispuse în rânduri, pe mai multe niveluri. Pelerinii vin să bea această apă, umplându-și sticlele, stropindu-se, oarecum ca și la Lourdes.