Prima pagina Emanuel Swedenborg - Despre iubirea în cuplu (1)

Emanuel Swedenborg - Despre iubirea în cuplu (1)

"Nu mă îndoiesc că cea mai mare parte dintre cei care vor citi această lucrare o vor privi ca pe rodul unei minți exaltate sau ca rezultat al unei imaginații înfierbântate. Vă asigur însă cu toată sinceritatea că tot ceea ce voi înfățișa mi-a fost revelat în mod special și am privit limpede și distinct cu proprii mei ochi, găsindu-mă în stare de absolută luciditate. I-a fost pe plac lui Dumnezeu să mi se arate și să mă trimită în lume pentru a propovădui Noua Biserică despre care se vorbește în Apocalipsă. De aceea, Dumnezeu a avut bunăvoința să arunce lumină în adâncul sufletului meu și să-mi întărească puterea de înțelegere a spiri­tului, dăruindu-mi, timp de douăzeci și cinci de ani din trecerea mea prin această lume, harul comunicării cu îngerii și o cunoaștere deplină a tot ceea ce se petrece în sfera în care ei sălășluiesc.
Mi s-a arătat un înger, îndreptându-se spre mine dinspre Răsărit, sunând dintr-o trâmbiță către Miazăzi, Apus și Miazănoapte. Era pe jumătate acoperit cu o eșarfă ale cărei falduri fluturau cu grație, lăsând să se întrezărească un veșmânt împodobit cu safire și cu rubine, a cărui strălucire nu poate fi descrisă. Îngerul părea mai degrabă să pășească prin aer decât să zboare. Coborând astfel ușor pe pământ și dându-și seama de prezența mea, veni spre mine. Eu mă găseam într-o stare de extaz. Venindu-mi puțin în fire, după primul moment de uluială, i-am spus:

- Ce înseamnă glasul puternic al trâmbiței, pe care l-am auzit acum câteva clipe? ªi cum ai plutit atât de ușor pe deasupra tărâmurilor văzduhului? Ce cale nouă și necunoscută ai deschis pentru a ajunge până la mine?

Îngerul mi-a răspuns:
- Am fost trimis pentru a aduna pe acest munte pe toți înțelepții lumii creștine (mai trebuie să spun că mă aflam pe o colină încli­nată către Miazăzi când am avut această viziune). Vin, adăugă îngerul, ca să-i adun aici și să-i întreb ce gândesc despre bunurile cerești și despre fericirea veșnică. Motivul trimiterii mele aici a fost faptul că vreo câțiva locuitori ai lumii voastre, fiind primiți printre noi, ne-au asigurat că nu există pe pământ nici un om care să fi reușit să-și formeze o idee justă despre plăcerile de care ne bucurăm noi. Plină de uimire, întreaga împărăție cerească mi-a spus: „Coboară la sălașele muritorilor, pune-le întrebări, dă-le învățătură! ªi deschide-le ochii, dacă este adevărat că sunt atât de neștiutori cu privire la soarta care îi așteaptă după ce își vor sfârși viața trupească.

Așteaptă, îmi mai spuse îngerul, așteaptă și îi vei vedea pe toți venind aici în număr mare. Brațul a cărui putere nu o cunoști, așa cum nu o cunoaștem nici noi, va clădi pentru ei un adăpost potrivit să-i primească.
O jumătate de oră după aceea, am văzut sosind mai multe cete dinspre Răsărit, Miază­noapte și Miazăzi. Sunând din trâmbiță, îngerul îndruma fiecare ceată către locul care îi era destinat. Aceste cete mi s-au părut a fi în număr de șase, după ele urmând o a șaptea ceată, pe care strălucirea Răsă­ritului, unde era așezată, mă împiedicase să o văd de la început. După ce îngerul le-a explicat motivul pentru care au fost adunate, diferitele cohorte s-au apropiat și, punându-și laolaltă ideile lor despre bucuriile Paradisu­lui, și-au exprimat, pe rând, părerile.

Cea dintâi ceată, venită dinspre Miază­noapte, îmi mărturisi că această bucurie de nespus nu era altceva decât plăcerea neîntre­ruptă a unei fericiri fără margini, care privește deopotrivă simțurile și spiritul; că această bucurie ar putea fi denumită clipa pătrunderii în sfera cerească.

Cea de-a doua ceată, venită dinspre Miază­noapte, mi-a spus că fericirea se întemeiază pe farmecele obștii îngerești care locuiește în aceste ținuturi cerești; că aici fiecare, după bunul său plac, stă de vorbă, se sfătuiește și află ceea ce nu știuse și că, în sfârșit, aici sufletul petrece în veșnicie, fără să-și dea seama, în mijlocul desfătărilor, al încântărilor și al plăcerilor.

A treia ceată, care era una dintre primele venite dinspre Apus, susținea dimpotrivă că bucuria cerească nu este și nu poate fi altceva decât o reluare a serbărilor și a banchetelor în compania lui Avraam, Isaac și Iacob, că aici se găsesc întinse mese încărcate cu bucatele cele mai delicioase, coșuri pline cu vinurile cele mai alese; că aceste gustări sunt urmate de dansuri în care se prind mii de fecioare care-i încântă pe comeseni prin grația mișcărilor și prin frumusețea melodioasă a cântărilor; în sfârșit, că de seara și până dimineața se reîmprospătează mereu asemenea episoade voioase, iar nesfârșirea veșniciei trece fără să găsești un moment de plictiseală.

A patra ceată, care de fapt era cea de-a doua cohortă venită din aceeași latură, mi-a dat următoarele lămuriri:
- Am discutat adesea între noi despre bucuriile Paradisului și, după ce ne-am oprit pe rând la mai multe păreri, iat-o pe cea care ni se pare cea mai bună. Noi ne închipuim Paradisul ca pe o grădină a desfătărilor, în care natura și-a dăruit toate bogățiile, generozitatea și frumusețea. Suntem de părere că în mijlocul acestei frumoase grădini se află ceea ce se cheamă arborele vieții, cu roade de un gust încântător, care sunt hrana îngerilor și a preafericiților. Aceste fructe sunt astfel alcă­tuite încât cei care au fericirea să le guste pot să renască după cum doresc, bucurându-se astfel de plăcerile oricărei vârste.

A cincea cohortă, care era prima din latura dinspre Miazăzi, nu cunoștea o fericire mai mare decât aceea de a domni, de a stăpâni cele mai mari comori, de a avea tronuri, împărății și, drept miniștri și supuși, îngeri; căci, adău­gau ei, oare nu aceste lucruri le observăm și în descrierea Ierusalimului ceresc? Slava și strălucirea Ierusalimului ceresc nu se văd oare în priveliștea nemaipomenită a măreției și strălucirii sale? Nu ni se spune oare că zidurile îi sunt din rubine, turnurile din dia­mante, porțile din smaralde, iar câmpurile de aur? Că această cetate este pavată cu pietre prețioase? Toate acestea ne îndreptățesc să credem că a ne bucura de atâtea bunuri, a poseda atâtea bogății reprezintă partea supre­mă din fericirea care ne este făgăduită.

A șasea ceată, care făcea parte și ea din cohorta de la Miazăzi, a strigat atunci că nimeni nu are dreptate, căci nu poate exista o fericire mai desăvârșită decât aceea de a-L slăvi pe Dumnezeu, de a-L preamări în veșnicie, de a face ca bolțile cerești să răsune de cântări înălțate spre lauda Lui, de a-ți uni imnurile de slavă cu ale îngerilor care veghează alături de tronul Lui, de a-ți înălța mereu sufletul către El, de a-i adresa cu încredere rugăciuni și de a-i mulțumi veșnic pentru binefacerile Sale. Unii din această ceată au mai adăugat la cele spuse și măreția slujbelor care însoțesc aici proslăvirea lui Dumnezeu, cum ar fi nume­roasele categorii de sfinți părinți și de fecioare care preced sau urmează mulțimea preafe­riciților, pentru a le trezi râvna și a le susține ardoarea.

A șaptea legiune, care părea să vină din latura dinspre Răsărit și pe care la început am zărit-o cu greu din cauza strălucirii care o învăluia, era o ceată de îngeri din neamul aceluia care mă întâmpinase. Deoarece li se vorbise despre părerile greșite pe care le avem cu privire la fericirea și la soarta noastră în lumea de dincolo, vroiau să se convingă. Unul dintre acești îngeri îi spuse aceluia care mă întâmpinase:
- Întrucât toți acești așa-ziși înțelepți judecă fericirea rezervată aleșilor prin mijlocirea ideilor lor vane și himerice, să le alcătuim un cer potrivit cu părerile lor și să vedem dacă sațietatea nu-i va duce la dezgust și dacă nu se vor lepăda de o bucurie pe care o socotesc atât de savuroasă și de desăvârșită."