Prima pagina Cum sa ne rugam Divinului?

Cum sa ne rugam Divinului?

continuare la Puterea extraordinara a aspiratiei catre Absolut prin apel trait cu toata fiinta sau rugaciune

Definiția simplă a aspirației către Absolut sau a rugăciunii

Aspirația către Absolut sau rugăciunea este în esență o simultană focalizare a minții și orientare a sufletului care ne deschide accesul în domeniul spiritului și ne face să fim într-o inefabilă rezonanță lăuntrică cu baza (substratum) imaterială ultimă a lumii. Ele constau, în general, într-o chemare sinceră, într-o plîngere, un strigăt tăcut de desnădejde sau o cerere de ajutor realizată într-o stare de umilință. Alteori ele sînt o contemplație senină a principiului Absolut imanent și transcendent al tuturor lucrurilor și ființelor. Aspirația către Absolut sau rugăciunea poate fi definită de asemeni ca o fulgerătoare înălțare a minții și a sufletului către Dumnezeu, ca un act instantaneu de evocare și de dragoste în care predomină adorația către Acela Absolut și etern de unde purcede această minune care este însăși viața. De fapt, aspirația către Absolut sau rugăciunea reprezintă efortul simplu al omului de a comunica direct cu Ființa Absolutà invizibilă și creatoare a tot ce există, care în realitate este suprema înțelepciune, putere și frumusețe, părinte plin de dragoste și mîntuitor al fiecăruia dintre noi. Departe de a consta într-o simplă recitare de formulări seci, adevărata aspirație către Absolut sau rugăciunea reprezintă o stare sublimă de comuniune sau fuziune spirituală în care conștiința se absoarbe gradat în Dumnezeu. Această stare inefabilă de sintonanță lăuntrică cu AbsolutUL nu este doar de natură intelectuală și tocmai de aceea, ea rămîne în general inaccesibilă pentru filosofi, savanți și oameni de știință.

Asemănătoare revelării spontane a simțului frumosului și dragostei, aspirația către Absolut sau rugăciunea nu cere adeseori nici o cunoștință intelectuală. Cei simpli și puri în inimă îl simt pe Dumnezeu ori de cîte ori îl cheamă într-un mod tot atît de natural și apropiat precum simt căldura soarelui sau mirosul unei flori. Dar acest Dumnezeu Atotputernic, atît de prezent și atît de aproape de cei care știu să iubească, parcă se ascunde de acela, opac în inimă și închistat sufletește, care nu știe să înțeleagă decît intelectual. Gîndul sec și chiar cuvîntul fără trăire sînt aproape neputincioase în a-l descrie și a-l face accesibil simțirii pe Dumnezeu. Iată de ce aspirația către Absolut sau rugăciunea își găsește cea mai înaltă expresie într-un avînt spontan și intens de dragoste ce străbate rătăcirea sau întunecarea inteligenței.

Tehnica aspirației către Absolut sau a rugăciunii. Cum să aspirăm către Absolut? Cum să ne rugăm divinului?

În ce mod vom aspira către Absolut? Cum ne vom ruga? Am învățat tehnica aspirației către Absolut sau a rugăciunii de la marii Sfinți creștini, începînd cu Sfîntul Pavel și Sfîntul Benedict și ajungînd pînă la mulțimea apostolilor anonimi, care, neobosiți, timp de douăzeci de secole au inițiat popoarele Occidentului în viața spirituală și religioasă. Dumnezeul lui Platon era în general intangibil și inaccesibil în măreția lui; acela al lui Epictet se confunda cu însăși esența ultimă a sufletului macrocosmic; Iahve era aproape un despot oriental inspirînd mai curînd frica și teroarea decît iubirea și compasiunea  divină.

Creștinismul l-a adus însă pe Dumnezeu intim chiar în interiorul și în apropierea omului, i-a conferit o realitate perceptibilă și a făcut din El părintele nostru iubitor, sfătuitorul nostru, ghidul nostru Absolut. Pentru a ajunge la Dumnezeu nu mai este necesar un ceremonial greu de înțeles, complicat, care implică sacrificii sîngeroase; aspirația către Absolut sau rugăciunea a devenit ușoară iar tehnica ei simplă se află la îndemîna oricui. Pentru a aspira către Absolut sau pentru a ne ruga, trebuie făcut un simultan efort cu sufletul și cu mintea prin care tindem frenetic doar către Dumnezeu. Acest conjugat efort sufletesc și mental e necesar să fie intens trăit, afectiv și nu doar intelectual. O meditație profundă asupra măreției lui Dumnezeu, de pildă, nu este o aspirație către Absolut sau o rugăciune, decît numai în cazul în care ea va fi întovărășită, în același timp, și de o trăire intensă, lăuntrică a dragostei de Dumnezeu și a credinței în El. Astfel e rugăciunea, după metoda lui La Salle, care pornește de la o profundă admirație intelectuală pentru a ajunge aproape imediat la o stare sublimă afectivă. Fie că este scurtă sau mai prelungită, orală sau mentală, aspirația către Absolut sau rugăciunea trebuie să fie asemănătoare comuniunii și convorbirii dintre un copil plin de dragoste și umilință și părintele său iubitor și Atotputernic. Te prezinți simplu și deschis sufletește așa cum ești și apoi aspiri către Dumnezeu, zicea într-o zi o umilă soră de caritate, care timp de treizeci de ani și-a închinat viața în slujba celor neajutorați și săraci. De fapt totdeauna te rogi și aspiri către Absolut așa cum în realitate iubești, te rogi și aspiri către Absolut cu mintea și cu sufletul focalizate, cu toată ființa ta.

Cît despre forma aspirației către Absolut sau a rugăciunii, ea diferă de la scurta năzuință frenetică către Dumnezeu, pînă la profunda contemplație; de la cuvintele simple și trăite cu toată ființa pronunțate de țăranca din fața troiței de la răscrucea drumurilor, pînă la măreția extatică a cîntecului gregorian ce răsună însoțit de o muzică inspirată sub bolta catedralelor.

Solemnitatea, grandoarea, seriozitatea închistată și frumusețea nu sînt necesare eficacității aspirației către Absolut sau a rugăciunii. Puțini oameni au știut să năzuiască către Divin sau să se roage precum Sfîntul Ioan al Crucii sau ca Sfîntul Bernard de Claivaux, dar cu toate acestea este bine să știm că nu este necesar să fii elocvent pentru a fi ascultat de Dumnezeu. Cînd judecăm valoarea aspirației către Absolut sau a rugăciunii după rezultatele lor, constatăm cu ușurință că atît cele mai umile cuvinte de năzuință, rugă și de laudă, cît și cele mai frumoase invocații, par a fi primite la fel de către Stăpînul Absolut al tuturor ființelor cu condiția să fie pure și sincere. Chiar formulările către Divin recitate oarecum rutinier, într-un mod mecanic, sînt într-o oarecare măsură o rugăciune și de asemeni chiar flacăra unei lumînări, consacrată cu dragoste lui Dumnezeu.

Este de ajuns pentru aceasta ca în ființa noastră lăuntrică flacăra materială și formularea noastră simplă către Divin să simbolizeze elanul și aspirația sinceră către Dumnezeu ale unei ființe omenești. De asemeni este foarte bine să știm că aspirația către Absolut sau rugăciunea poate fi o acțiune în spirit dumnezeiesc. Sf. Ludovic de Gonzague spunea că îndeplinirea corectă a datoriei complet detașați de fructele acesteia este echivalentă cu o rugăciune intens și profund realizată. Cel mai bun mijloc de a comunica cu Dumnezeu este, fără îndoială, îndeplinirea integrală, grație inspirației pe care o primim, a voinței sale. "Tatăl Nostru, care ești în Ceruri(...) vie împărăția Ta, facă-se în eternitate voia Ta, precum în cer așa și pe pămînt". ªi a face cît mai pe deplin voia lui Dumnezeu înseamnă desigur a asculta și a respecta permanent legile vieții, așa cum sînt ele înscrise adînc și enigmatic în țesuturile noastre, în sîngele nostru, în mintea noastră, în sufletul nostru și în spiritul nostru.

Aspirațiile către Absolut sau rugăciunile care se ridică fulgerător asemenea unui nor de la suprafața pămîntului, diferă desigur unele de altele, tot atît pe cît diferă personalitatea celor care aspiră către Absolut sau care se roagă. Dar ele, oricît de variate ar fi ca formă, au de fapt 3 teme esențiale: năzuința frenetică către Absolut, desnădejdea și iubirea. Este cu desăvîrșire legitim să-l implorăm din tot sufletul pe Dumnezeu pentru a obține cu ușurință, cu ajutorul său, ceea ce avem nevoie. Cu toate acestea ar fi absurd să cerem în dar îndeplinirea unui capriciu aberant sau ceea ce efortul nostru personal ar putea să ne procure. LA ASPIRAÞIILE SAU RUGILE PROSTEªTI SAU ABERANTE DUMNEZEU RÃSPUNDE PRIN TÃCERE. Cererea îndreptățită, benefică, continuă, persuasivă, îndîrjită, reușește. Un orb ce se așezase în marginea drumului își urla ruga lui fierbinte, din ce în ce mai tare, împotriva și în ciuda oamenilor deranjați care vroiau să-l facă să tacă. "Credința ta te-a vindecat", i-a spus Mîntuitorul care atunci trecea pe acolo. In forma sa cea mai înaltă, aspirația către Absolut sau rugăciunea încetează de a mai fi o banală cerere. Omul arată atunci Stăpînului Absolut al tuturor lucrurilor și ființelor dragostea sa, mulțumirea sa pentru darurile primite și totodată manifestă profunda sa umilință în a primi să îndeplinească voința lui Dumnezeu, oricare ar fi ea. Aspirația către Absolut sau rugăciunea devine atunci o profundă contemplație: un țăran bătrîn stătea meditativ și singur în ultima bancă a bisericii complet goale. "Ce aștepți aici?" a fost întrebat. "Îl privesc cu dragoste" răspunse el. "ªi sînt fericit că și El mă privește". Valoarea reală a tehnicii unei aspirații către Absolut sau a rugăciunii se măsoară foarte repede prin rezultatele sale. Orice tehnică a aspirației către Absolut sau a rugăciunii, indiferent că este creștină, yoghină, sufită sau budistă este bună cînd ea îl pune pe om într-un profund și real contact cu Dumnezeu.

Când și unde să aspiri către suprem sau să te rogi

Poți să aspiri către Absolut sau să te rogi oriunde: pe stradă, în automobil, în tren, la birou, în timp ce muncești, la școală, la uzină. Dar te rogi și aspiri mult mai bine către Absolut pe cîmp, pe munți și în păduri sau exact în centrul camerei, în singurătatea odăii tale. Nu în ultimul rînd vom avea în vedere slujbele și rugăciunile liturgice sau apelurile colective către Divin care se fac în biserică, dar nu trebuie niciodată să minimalizăm sau să negăm prostește valoarea tehnicilor și procedeelor tradiționale yoga care adeseori ne pot ajuta extraordinar de mult să fuzionăm profund și deplin, într-o stare de extaz cu Dumnezeu. Totuși se cuvine să reținem că oricare ar fi locul sau momentul aspirației noastre către Absolut, sau cu alte cuvinte al rugăciunii, Dumnezeu nu vorbește aproape niciodată omului decât dacă acesta din urmă trezește, amplifică și așează în el însuși liniștea și dragostea de Divin. Liniștea noastră interioară depinde totodată de starea noastră organică psihică și mentală, ca și de anumite influențe favorizante din mediul înconjurător. Pacea corpului, a psihicului și a minții este oarecum greu de obținut în confuzia, stressul, zgomotul, agitația și împrăștierea haotică a orașului modern. Este nevoie astăzi de lăcașuri de rugăciune, de biserici și de centre de yoga și ashramuri înainte de orice, în care locuitorii orașelor și satelor să poată găsi - fie și pentru un scurt moment - condițiile armonioase fizice, psihice și mentale imperios necesare liniștei lor interioare și înfloririi spirituale. N-ar fi nici greu și nici costisitor de a crea mai multe astfel de insulițe, veritabile focare de spiritualitate și de liniște, primitoare și frumoase în mijlocul vîltorii orașelor și chiar la sate.
În tăcerea acestor refugii paradisiace oamenii pot să-și ridice la unison gîndurile și să le focalizeze într-un elan năvalnic către Dumnezeu; ei reușesc astfel să-și destindă cu ușurință mintea, să-și limpezească judecata și să primească, datorită rezonanței cu sferele elevate de forță ale macrocosmosului, puterea de a îndura viața cea grea, cu care îi copleșește civilizația, în timp ce-și odihnesc sau regenerează trupurile obosite.

Aspirația către Absolut sau rugăciunea acționează profund și benefic asupra caracterului doar atunci cînd devine o deprindere constantă, un obicei. Trebuie să aspirăm către Absolut sau să ne rugăm cît mai des. "Gîndește-te și năzuiește către Dumnezeu chiar mai des decît respiri", spunea demult Epictet. Este absurd să aspiri către Absolut sau să te rogi dimineața și apoi să te comporți în restul zilei ca un sălbatic, ca un egoist sau ca un păgîn. Gînduri  foarte scurte de năzuință către Divin sau intense invocări mentale pot să mențină mai mereu un om în prezența lui Dumnezeu. Toată puterea lui extraordinară pentru ceilalți este atunci inspirată și alimentată de aspirația către Absolut sau de rugăciune. Astfel înțeleasă și consecvent practicată, aspirația către Absolut sau rugăciunea devine un mod divin și ideal de a trăi plin de fericire.