Prima pagina Chemarea ingerilor

Chemarea ingerilor

Avem marea bucurie si privilegiul rar de a patrunde în lumea nevazuta a îngerilor, calauziti de descrierea celor traite aievea de Principesa Ileana a României, când era doar o fetita cu sufletul curat ca a îngerilor pe care i-a vazut tocmai pentru ca si ea era neprihanita ca roua cerului.

Iata amintirea copilei, asezata în pagina cartii sale "SFINTII ÎNGERI" , scrisa dupa ani buni de cautari a sensului adânc al vietii, cautari stârnite de mesagerii Domnului: 

"Într-o zi, dis de dimineata, când aveam sapte ani, am vazut îngerii. Sunt tot atât de sigura azi cum am fost si atunci. Nu am visat, nici "n-am avut vedenii". Stiu precis ca erau acolo, cu mare claritate. N-am fost nici mirata, nici înspaimântata. N-am fost nici macar înfiorata, ci teribil de bucuroasa. Am vrut sa le vorbesc si sa-i ating.

Camera noastra, a copiilor, era luminata de zorii zilei si am vazut un grup de îngeri, stând în jurul fratelui meu mai mic. Eram atenta, altfel n-as fi putut auzi vocile lor. Purtau vesminte lungi, vaporoase, de diverse culori pale. Parul le ajungea pâna la umeri si era diferit colorat, blond, roscat si brun închis. Nu aveau aripi.

La picioarele patului fratelui meu Mircea, putin mai la o parte de ceilati, statea o fiinta cereasca. Mai înalt si nemaipomenit de frumos, cu aripi mari, albe. În mâna dreapta purta o lumânare aprinsa. Nu parea sa apartina grupului de îngeri strânsi în jurul patului. El statea deoparte si astepta. L-am recunoscut a fi îngerul pazitor.

Am observat apoi ca la picioarele propriului meu pat statea o creatura cereasca asemanatoare. Era înalt, vesmântul era albastru, cu mâneci largi. Parul era castaniu, fata ovala si frumusetea sa n-o pot descrie, pentru ca nu poate fi comparata cu nimic omenesc. În spatele lui aripile se înaltau lateral si în sus. O mâna era ridicata la piept, în timp ce în cealalta purta o lumânare aprinsa. Doar zâmbetul poate fi descris ca angelic; dragoste, bunatate, întelegere si siguranta izvorau din el.

Încântata, am trecut peste cuvertura si, îngenunchind la capul patului, am întins mâna cu dorinta arzatoare sa-l ating pe surâzatorul meu pazitor, dar el a facut un pas înapoi, a întins mâna prevenitor si a dat usor din cap. Eram atât de aproape de el încât îl puteam atinge cu usurinta. "Oh, te rog, nu pleca", i-am spus, cuvinte la care toti ceilalti îngeri au privit spre mine si mi s-a parut ca am auzit un râs argintiu, dar de acest sunet nu sunt sigura, desi stiu ca râdeau. Apoi au disparut."

 

(Maica Alexandra - Principesa Ileana a României. "SFINTII ÎNGERI", Ed. Anastasia 1992, pag. 301 - 302)