Suedia a dăruit Europei una dintre femeile ilustre ale evului mediu și ale creștinismului. Sfânta Brigita a fost consultată în probleme privind pacea între state, a lucrat intens pentru readucerea scaunului papal de la Avignon la Roma, a fost favorizată de daruri sufletești extraordinare și extaze, pe care le-a consemnat în scris în cele opt volume de Revelații. Sfânta Brigita de Vadstena este considerată creatoarea limbii poetice suedeze. Textele, ca și revelațiile sale, sunt considerate capodopere ce aparțin culturii universale.

Brigita a fost al șaptelea copil al unei familii înrudite cu casa regală. S-a născut la Finstad lângă vechiul oraș Uppsala în anul 1303. Tatăl ei, guvernator și stăpân al unor întinse și bogate domenii, era totodată un creștin deosebit de fervent: În ținută de pelerin a vizitat locurile sfinte de la Compostella, Roma, Ierusalim. În fiecare vineri postea și se spovedea, împreună cu soția sa, distinsa și adânc credincioasa Ingeborg. 

La vârsta de 9 ani, Brigita a trăit o experiență care avea să-i influențeze întreaga viață. După o predică despre patimile și sacrificiul lui Iisus, mișcată până în adâncul sufletului, ea a intrat în cameră și a îngenuncheat în fața unui Crucifix. Deși îi era frig, a rămas în rugăciune timp îndelungat. Deodată, a auzit un glas: «Brigita, privește cât de multe răni port pe trupul meu!» Înspăimântată, a întrebat : «Doamne, cine ți-a făcut aceasta?» «Aceasta au făcut-o toți cei care mă disprețuiesc și care nesocotesc Iubirea Mea!».

Viața ei este remarcabilă și tipică pentru geniul suedez: un amestec de știință practică și inspirație divină. De la 12 ani, când a rămas orfană de mamă, a început să trăiască anumite stări care au atras atenția celor din jur asupra caracterului ei neobișnuit. Într-o zi, pe când ședea în pat, Birgitei i-a apărut în față o femeie cu o coroană de flori care a întrebat-o dacă nu i-ar plăcea să-i fie dăruită coroana și care femeie, primind răspuns afirmativ, i-a așezae-o pe cap și apoi a dispărut.

Copil fiind, Birgitta ședea ore întregi în fața imaginii lui Cristos plângând îndurerată. La școală, lucrul care ieșea din mâinile Brigitei avea frumusețea și perfecțiunea divină. Poate din cauza acestor calități neobișnuite, care nelinișteau, familia a hotărât să o mărite de timpuriu. Luminată și însuflețită de dragostea față de Cristos, se pregătește cu seriozitate pentru viața de căsătorie, spre care tatăl ei o îndemna cu grijă părintească. După împlinirea vârstei de 14 ani, se cunună cu nobilul Ulf Gudmarsson și, urmând exemplul părinților, cei doi încep o căsnicie fericită. Au avut opt copii: patru băieți și patru fete. Pentru un anumit timp, Brigita a fost doamnă de onoare la curtea reginei Bianca de Namur, ocupându-se în continuare de educarea copiilor săi. Prin atitudinea ei demnă și plină de bunătate a reușit să imprime în viața de la curtea regală o notă distinsă de trăire creștină. Împreună cu soțul ei au făcut un pelerinaj la celebrul sanctuar din Spania, Compostella, unde este cinstit Sfântul Apostol Iacob; la întoarcere, Ulf se îmbolnăvește și promite că va intra în mănăstire dacă se va însănătoși. El se face bine și, cu acordul soției sale, intră în mănăstirea călugărilor cistercieni de la Alvastra, unde se afla deja unul dintre copiii lor. Aici el moare în anul 1334. Brigita refuză să se recăsătorească, spunând răspicat: "Starea de văduvă apropie de Dumnezeu!". 

Iubirea transcendentală cerută de Birgita se găsea mereu dincolo de copilăria ei fără mamă și apoi dincolo de viața de femeie căsătorită, împovărată de o mare familie. De aceea moartea soțului ei a devenit o grație: de a medita la tot ceea ce a trăit, la iubirea pământească, plină de iluzii și apoi a se apropia, cu ajutorul Fecioarei Maria, de pragul iubirii adevărate. 

După ce a rezolvat situația de viitor a copiilor săi, Brigita s-a dedicat întru totul vieții spirituale. Ea a început să-și transcrie viziunile după dictarea unui înger. Birgita se născuse cu acest strigăt de poet în inimă: Învață-mă să iubesc! Asemeni psalmilor regelui-poet David, textele ei sunt invocări directe în care se concentrează toată aspirația și speranța omenească, spre certitudinea unei eliberări rapide din încleștarea neputinței. Prin iubire, mesajul zguduitor al Mântuitorului, omul se desprinde de limitările materiei, înălțându-se, împreună cu iubirea lui falsă ce se stinge treptat, înlocuită de o inepuizabilă și copleșitoare iubire divină.

Ea îmbrățișează viața călugărească, intrând într-o mănăstire de lângă Alvestra. Aici au loc primele extaze și revelații, care vor dura până la moarte, și pe care, din porunca lui Iisus, ea le-a scris în limba maternă. Mai târziu ele au fost traduse în latină. Viziunea nașterii se pare că este prima revelație prin care i s-a dezvăluit ochilor spiritului ei cum din Fecioara Maria s-a născut Mântuitorul nostru. Acel Mântuitor de care a fost atrasă ca de un magnet, devenind cu timpul un iubit, "cel bogat de risipitor cu mila". 

Scrierile sale cuprind date importante din trecutul bisericii, din istoria poporului suedez, din viața Mântuitorului, de la Bethleem până la Golgota. «A trebuit, notează sfânta, să lupt mult cu nesiguranța și îndoiala dacă aceste viziuni sunt de la Dumnezeu sau de la diavol și în rugăciune mi-am găsit liniștea».

Sub influența revelațiilor primite, concepe planul unui ordin călugăresc cu numele «Ordinul Preasfântului Mântuitor», având la bază regula Sfântului Augustin. Conform acestui plan, mănăstirea trebuia să fie dublă, adică formată din bărbați și din femei, a căror unic punct de întâlnire să fie biserica, unde să se roage împreună. După exemplul comunității apostolice, compusă din 72 de ucenici și 12 apostoli cărora li s-a alăturat al treisprezecelea, Sfântul Pavel, diferitele comunități ale ordinului cuprindeau 85 de membri: 60 călugărițe, 13 călugări preoți, 4 diaconi și 8 frați laici. Proiectul fondatoarei a fost susținut de regele Suediei și s-a realizat în 78 de mănăstiri, răspândite în întreaga Europă, cu toată asprimea regulilor impuse. În Suedia, în castelul părintesc Vadstena, întemeiază un centru de învățământ religios. Prima mănăstire, organizată chiar de Brigita, a devenit locul preferat al inimii sale. 

Văzându-și împlinit visul, și îndemnată de Iisus, în anul 1350 părăsește Suedia și se îndreaptă spre Roma, cu trei dintre copiii săi, Carol, Birger și Caterina, pentru a se întâlni cu Sfântul Părinte și a obține aprobarea Ordinului întemeiat de ea. 

Pentru Brigita începe perioada peregrinărilor la locurile sfinte. Întreprinde o călătorie la Roma, unde reușește să se impună spulberând prin tăria caracterului său prejudecățile masculine ale timpului cu privire la femei. De când Papa părăsise Roma și își fixase reședința la Avignon, orașul Etern devenise un târg neîngrijit, astfel că oile ajungeau până la altarul Sfântului Petru, iar străzile se transformau zilnic în câmpuri de bătălie; pelerinii nu mai erau siguri de bunurile și de viața lor. Brigita, cu spiritul întreprinzător și ordonat al nordicilor, reușește să se impună și contribuie la crearea unor condiții mai bune pentru primirea pelerinilor, îndeosebi a celor veniți din Suedia. În timpul epidemiei care a secerat aproape jumătate din populația Italiei, nu se sfiește să intre chiar și în barăcile morții, pentru a aduce un mic ajutor material și spiritual. Unul dintre copiii ei, Carol, sfârșește în acest flagel. După încetarea epidemiei, împreună cu Caterina și Birger  vizitează Ierusalimul. La întoarcere, sfârșită de oboseală și de emoția copleșitoare a întâlnirii cu locurile sfinte contemplate în spirit în timpul extazelor ei, în ziua de 23 iulie 1373 încheie pelerinajul vieții pământești la Roma. În 1391 este canonizată și proclamată «Patroană a Suediei catolice».