Prima pagina arrowPuterea extraordinara a aspiratiei catre Absolut prin apel trait cu toata fiinta sau rugaciune

Puterea extraordinara a aspiratiei catre Absolut prin apel trait cu toata fiinta sau rugaciune

Rugăciunea
credinta3.jpg Alexis Carrel este cunoscut mai ales ca fiziolog și chirurg francez, mare specialist în histologie. S-a născut la Sainte- Foy, în apropiere de Lyon, la 28 iunie 1873 și a murit la Paris la 5 noiembrie 1944. ªi-a făcut studiile la Lyon și a obținut diploma de medic în 1900. Timp de doi ani, adică pînă în 1902, și-a aprofundat cunoștințele de anatomie și a fost asistentul profesorului Testut, autorul celebrului tratat de anatomie. În 1904 a plecat în America, unde a lucrat neobosit la Institutul de Fiziologie din Chicago sub conducerea savantului Stewart. După ce a dobîndit cunoștințe solide în aceste domenii ce aveau să fie ulterior pentru el esențiale, a fost chemat la Institutul Rockfeller din New York din care a făcut curînd parte. Numele său începea să fie din ce în ce mai cunoscut. Reputația de care s-au bucurat lucrările, cercetările și descoperirile sale a fost atît de mare încît în cele din urmă a obținut Premiul Nobel pentru fiziologie și chirurgie fiziologică.
Alexis Carrel și-a petrecut aproape întreaga sa viață în America, revenind în Franța de abia în 1940. Dat fiind că a primit un post de la Guvernul din Vichy, a fost pe nedrept acuzat de a fi colaborat cu naziștii. Totuși, nu a fost implicat în nici un proces. Numele său este cunoscut în lumea întreagă pentru experiențele pe care le-a făcut asupra culturii țesuturilor, o tehnică personală a "suturii cu trei fire", anastomoza vaselor sanguine cît și pentru studiul grefelor organice. Tot lui i se datorează realizarea unei inimii artificiale pe care a conceput-o și construit-o cu ajutorul aviatorului Lindbergh.
În domeniul literaturii, medicul Alexis Carrel  este cunoscut ca autor al lucrărilor faimoase L'homme, cet inconnu (Omul, acest necunoscut) și La Priere (Rugăciunea), apărută în 1944. Lucrarea sa postumă, apărută sub titlul Reflexions sur la conduite de la vie (1950), reprezintă o seamă de gînduri filosofice și de considerații proprii referitoare la biologie, care trebuiau să constituie o carte stringent necesară promovării studiului posibilităților "de ameliorare a stării mentale, psihice și organice a umanității civilizate", după cum spune doctorul Carrel în prefața sa.
      
Prefață
În decembrie 1940, autorul acestor rînduri, scrisese, în limba engleză, pentru vestita publicație americană "Readers Digest" un articol despre puterea extraordinară a aspirației către Absolut sau a rugăciunii. Articolul a fost în final publicat la începutul anului 1941, prescurtat și revizuit de către unul dintre editori. Apoi a apărut în "Journal de Geneve", tradus în limba franceză probabil în Elveția. "Săptămîna religioasă" îl publică în Franța, ceva mai tîrziu. Autorul nefiind mulțumit de această traducere, la începutul lui ianuarie 1944, se decise să scrie un nou eseu ceva mai profund asupra aspirației către Absolut sau a rugăciunii. Cu toate că autorul nu este nici teolog, nici filosof, el realizează totuși ceva înălțător. Exprimîndu-se în limbajul simplu al tuturor, el folosește cuvintele în sensul lor obișnuit iar alteori în cel științific. El cere însă teologilor să aibă pentru el aceeași îngăduință pe care el ca specialist ar avea-o pentru ei, dacă aceștia s-ar avînta să trateze un subiect ce ar atinge fiziologia. Studiul acesta asupra aspirației către Absolut sau a rugăciunii este un rezumat foarte concis, alcătuit dintr-un număr de observații directe culese în timpul unei îndelungate cariere, pe lîngă oamenii cei mai diferiți: occidentali și orientali, creștini și yoghini, bolnavi și sănătoși, preoți catolici, călugări și călugărițe din toate ordinele, asceți, anahoreți, pastori protestanți de toate denumirile, practicanți Zen, rabini, doctori și infirmiere, bărbați și femei de toate profesiile și din toate clasele sociale.
În afară de aceasta, experiența sa de chirurg, de doctor, de fiziolog, studiile de laborator cărora li s-a dedicat, timp de mai mulți ani, chiar asupra regenerării țesuturilor și asupra cicatrizării accelerate a rănilor, i-au permis în cele din urmă să aprecieze la adevărata lor valoare anumite efecte curative complexe ale aspirației către Absolut sau ale rugăciunii.
El vorbește sincer numai de lucruri și aspecte pe care le-a verificat el însuși sau pe care le-a aflat de la oameni capabili de observații corecte și precise, preferînd uneori să fie mai degrabă incomplet, decît să citeze fapte și situații insuficient probate. Înainte de orice, autorul s-a străduit să rămînă pe terenul solid al realității tratînd acest subiect cu bun simț.
A vorbi despre aspirația către Absolut sau de rugăciune oamenilor moderni, pare la prima vedere o strădanie cu totul inutilă. Cu toate acestea, în ciuda refractarității lor, nu este oare Absolut necesar să cunoaștem cît mai bine toate activitățile omenești de care fiecare în parte în mod potențial sîntem în stare? Căci nu putem lăsa vreuna din ele adormită sau nefolosită, fără o mare primejdie ce se va arăta mai devreme sau mai tîrziu pentru noi sau pentru urmașii noștrii. Atrofierea simțului de divin și a simțului moral se arată a fi tot atît de păgubitoare și generatoare de suferință ca și atrofierea inteligenței în cazul unora. Rîndurile acestea inspirate de dragostea pentru oameni se adresează tuturor: atît necredincioșilor, cît și credincioșilor. Ele vor fi, sperăm, foarte utile, pentru că tuturor viața le impune, mai mult sau mai puțin, pentru a reuși, aceleași obligații. Ea cere în esență să ne conducem astfel, după cum structura noastră fizică, psihică, mentală și spirituală ne dictează.
Iată de ce nimeni nu trebuie să ignore nevoile fundamentale cele mai adînci și mai subtile ale naturii noastre lăuntrice.
Alexis Carrel

Expresia "a-și face sînge rău" este adevărată în sensul cel mai propriu. Activitatea mentală haotică și negativ orientată poate să aducă gradat chiar leziuni organice. Instabilitatea vieții moderne, stressul, agitația continuă, neîncrederea în sine, lipsa de siguranță creează, datorită rezonanței nebănuite cu energii subtile, malefice din Univers, stări ale conștiinței care aduc după ele în cele din urmă dezechilibre nervoase și structurale ale stomacului și intestinelor, dezechilibrul nutriției și trecerea microbilor intestinali în circulație. Colitele și infecțiile renale și ale vezicii, care le însoțesc, sînt adeseori rezultatul îndepărtat al unor dezechilibre psihice, mentale și morale. Aceste maladii sînt aproape necunoscute în grupurile umane pline de optimism și fericite în care viața a rămas mai simplă, mai puțin agitată și în care starea de neliniște e mai puțin constantă.
De asemenea, cei care știu să-și păstreze calmul interior și umorul în mijlocul tumultului orașului modern, rămîn la adăpost de dezordinile nervoase și viscerale.

Activitățile fiziologice în stare normală de sănătate trebuie să rămînă inconștiente. Ele se tulbură numai atunci cînd atenția noastră panicată și suspicioasă se îndreaptă asupra lor. De aceea, psihanaliza, fixînd mentalul bolnavilor asupra lor înșiși, îi dezechilibrează, uneori și mai mult. Ca să fii mereu sănătos cel mai bine este să fii optimist și rămînînd detașat să ieși din tine însuți printr-un efort spontan care nu dispersează atenția. Funcțiunile psihice, mentale și organice se armonizează cel mai bine cînd îți ordonezi activitatea în raport cu un scop superior benefic precis. Unificarea armonioasă a dorințelor, orientarea mentalului într-o direcție unică, conferă o stare euforică de pace interioară. Omul se concentrează prin meditație mult mai bine decît prin acțiune. Dar lui nu îi este de ajuns să contemple frumusețea mării, a munților, a norilor, a capodoperelor artiștilor și ale poeților, marile elaborări ale gîndirii filozofice, ori formulele matematice ce exprimă legile naturale. El trebuie să fie totodată un suflet ce aspiră constant pentru a atinge un ideal moral, care caută lumina divină în mijlocul întunecimii lucrurilor și chiar cel care, străbătînd căile sublime ale evoluției spirituale, renunță la el însuși pentru a ajunge la substratul Absolut, invizibil al acestei lumi. Unificarea activităților conștiinței duce astfel la o mai mare armonie a funcțiilor viscerale și nervoase. În grupurile umane în care sînt dezvoltate atît simțul moral, cît și inteligența, maladiile nutriției și ale nervilor, criminalitatea și nebunia sînt extrem de rare. Indivizii ce trăiesc aici sînt calmi, plini de dragoste și mult mai fericiți. Cînd aceste funcții devin mai intense și mai specializate, acestea pot duce la o înflorire plenară a ființei și la o deplină echilibrare a sănătății. Cei care urmăresc un elevat ideal moral, spiritual sau științific, nu caută nici securitatea lor fiziologică și nici longevitatea. Ei se sacrifică adeseori pentru el. Se pare, de asemenea, că anumite stări superioare ale conștiinței produc modificări corespondente ale organismului. Majoritatea marilor yoghini sau mistici au trecut prin diferite probe fizice și morale, cel puțin în timpul unei părți din viața lor. Contemplarea și extazul ce survin pot fi uneori însoțite de fenomene nervoase ce seamănă în aparență cu acelea ale isteriei și posesiunii. Adeseori, în cărțile ce prezintă viețile marilor sfinți sau marilor mistici sînt descrise stări de extaz, fenomenul de citire a gîndurilor, viziuni privitoare la evenimentele ce se petrec la mare distanță, procese de clarviziune și, uneori, chiar levitații.
După cum mărturisesc oamenii din preajma lor, mulți dintre marii yoghini sau mistici au manifestat aceste extraordinare fenomene.

Subiectul care aspiră frenetic către Absolut sau care este cufundat în rugăciune devine cu totul indiferent față de lucrurile lumii exterioare și uneori se ridică încet ajungînd prin levitație la mai multe picioare deasupra solului. Este misterios ce se întîmplă atunci și pînă în prezent, aceste fapte cu totul deosebite nu au putut fi explicate deloc științific.

Unele activități spirituale intense pot fi însoțite de modificări binefăcătoare atît anatomice cît și funcționale, ale țesuturilor și organelor. Aceste fenomene organice pot fi observate în împrejurările cele mai variate, printre care se află aspirația frenetică spre Absolut și starea de rugă.

Prin aspirația către Absolut și prin rugăciune nu trebuie să înțelegem doar simpla recitare mecanică a unor formule, ci o stare de elevare spirituală în care conștiința, grație rezonanței cu energiile și sferele subtile ale manifestării se absoarbe în contemplarea principiului imanent și transcendent al lumii. Această stare sublimă mentală și psihologică nu este doar intelectuală. Ea nu poate fi înțeleasă de filosofi și de oamenii de știință și, în afara trăirii lăuntrice, directe, este inaccesibilă pentru ei. Totuși, s-ar putea zice că oamenii simpli și puri la suflet îl pot simți pe Dumnezeu la fel de ușor cum simt căldura soarelui sau bunătatea unui prieten. Aspirația către Absolut și în general rugăciunea este însoțită de efecte organice clare ce prezintă anumite caractere particulare. Mai întîi ea este cu totul dezinteresată. Omul se oferă lui Dumnezeu, plin de dragoste și abnegație, precum pînza pictorului sau marmura sculptorului. Totodată atunci omul îi cere lui Dumnezeu dragoste, ajutor, sănătate, iertarea și mila, îi mărturisește nevoile sale și, mai ales, pe cele ale semenilor săi. În general, nu cel ce aspiră către Absolut sau se roagă pentru sine însuși este cel mai ușor vindecat, ci acela ce aspiră sau se roagă pentru alții. Acest fel de aspirație către Absolut sau rugăciune cere, drept condiție prealabilă, renunțarea aproape deplină la tine însuți, adică o formă foarte elevată a detașării. Oamenii modești, neștiutori, simpli la suflet, săraci sînt adeseori mai capabili de această stare de dăruire și detașare decît bogații și intelectualii sterili și speculativi. Înțeleasă astfel, aspirația către Absolut sau rugăciunea declanșează uneori, unele fenomene ciudate care pot fi considerate de ceilalți drept miracole.

În toate țările și în toate epocile s-a crezut în existența miracolelor, care adeseori ajută la vindecarea mai mult sau mai puțin rapidă a bolnavilor, în locurile de pelerinaj, în anumite sanctuare sau în anumite zone încărcate cu energie benefică, divină, subtilă. În urma marii dezvoltări a științei, din timpul secolului al XIX-lea, această credință a dispărut complet. Toată lumea a fost în general de acord nu numai că miracolele nu existau, dar că ele nici măcar nu puteau să existe. Așa cum legile termodinamicii demonstrează că mișcarea perpetuă este imposibilă tot așa, pentru cel ignorant, în aparență legile fiziologice se opun ideii de miracol. Această atitudine opacă este adoptată și astăzi de majoritatea fiziologilor și medicilor.

Cu toate acestea, ea nu rezistă în fața observațiilor perfect obiective pe care le avem astăzi. Cazurile cele mai importante de vindecare miraculoasă au fost culese de Biroul Medical din Lourdes (localitate în Franța, situată pe rîul Pau în Pirineii Înalți, faimos loc de pelerinaj consacrat Sfintei Fecioare Maria, în care s-au produs miracole în ceea ce privește vindecarea unor boli foarte grave, considerate fără leac de medicina modernă). Concepția noastră actuală cu privire la influența extraordinară a aspirației către Absolut și a rugăciunii asupra stărilor patologice se bazează pe observarea bolnavilor care, aproape instantaneu, s-au vindecat de diferite boli ca tuberculoza osoasă sau peritoneală, abcese reci, plăgi supurate, lupus, cancer etc. Procesul de vindecare se schimbă puțin de la un individ la altul. Adeseori, omul simte o mare durere; apoi vine senzația subită a unei fulgerătoare vindecări complete. În cîteva secunde, în cîteva minute sau în cel mult cîteva ore, plăgile se cicatrizează, simptomele generale dispar, pofta de mîncare revine. Uneori, dezordinile funcționale dispar înaintea leziunii anatomice. Deformările osoase, caracteristice morbului lui Pott, ganglionii neoplazici, mai persistă încă după două sau trei zile din momentul vindecării. Miracolul se caracterizează mai ales printr-o accelerare uluitoare extremă a proceselor de vindecare organică. Fără îndoială că cicatrizarea leziunilor anatomice se face în acest caz mult mai repede decît în cazurile obișnuite. Singura condiție indispensabilă ca acest fenomen să poată avea loc este aspirația frenetică către Absolut, credința fermă și în general rugăciunea. Uneori nu e nevoie ca bolnavul să se roage el însuși și nici ca el să fie însuflețit de o foarte mare credință lăuntrică în Divin. Este de ajuns ca cineva din apropiera sa să aspire către Absolut sau, în general vorbind, să se roage. Asemenea fapte au o înaltă semnificație. Ele arată realitatea indubitabilă a anumitor legături, de natură încă necunoscută, existente între procesele mentale, psihologice și cele organice. Ele dovedesc încă o data importanța obiectivă extraordinară a activității spirituale de care igieniștii, medicii, educatorii și oamenii de știință nu s-au gîndit aproape niciodată să se ocupe. Ele ne deschid o lume nouă, plină de armonie, forță, sănătate și fericire.
Nouă, occidentalilor, adeseori rațiunea ni se pare superioară intuiției și preferăm, nu odată, inteligența sentimentului. ªtiința luminează puternic, în timp ce spiritualitatea, credința în divin se stinge. Îl urmăm pe Descartes și îl părăsim pe Pascal.

De aceea, de cele mai multe ori căutăm întîi să dezvoltăm inteligența iar activitățile neintelectuale ale spiritului precum: simțul moral, simțul iubirii, simțul frumosului și îndeosebi simțul sacrului și al Divinului le neglijăm aproape cu desăvîrșire.

Atrofierea acestor activități fundamentale ale mentalului și ale psihicului face din omul modern o ființă aproape oarbă din punct de vedere spiritual. O atare infirmitate nu îi îngăduie să fie un element capabil să mențină societatea într-o stare de armonie sănătoasă. Prăbușirea civilizației noastre nu se datorează decît proastei orientări și proastei calități a individului. De fapt, forța spirituală se arată a fi tot atît de necesară reușitei în viață ca și cea intelectuală și materială. Se impune deci să reînviem în noi cît mai curînd activitățile spirituale, care mai mult decît cele intelectuale, imprimă personalității sensul fundamental și puterea lor. Cum am mai spus, cea mai neglijată dintre ele este simțul sacrului sau altfel spus, simțul divinului.

Simțul divinului se exprimă îndeosebi prin aspirația către Absolut sau prin rugăciune. Aspirația către Absolut sau rugăciunea, ca și simțul divinului, este, evident, un fenomen profund spiritual. Lumea spirituală se găsește cu mult dincolo de limitele tehnicii noastre. Cum putem deci obține cunoștințe pozitive despre aspirația către Absolut sau despre rugăciune? Domeniul științei cuprinde, din fericire, tot ce este de observat; și se poate să ajungem prin intermediul fiziologicului deja cunoscut să ne extindem pînă la manifestările spiritualului.

Deci, prin observarea atentă, profundă și sistematică a omului care aspiră sincer către Absolut sau care se roagă, putem afla în ce constau tainele fenomenului aspirației către Absolut și ale rugăciunii, tehnica și efectele acestora.



Orice reproducere, integrala sau partiala, a acestui articol, fara acordul scris al site-ului angelinspir.ro, este strict interzisa si se pedepseste conform Legii drepturilor de autor.

Video

video47.jpg

Rugaciune

angel06.gif

Impresii

Daca doriti sa ne trimiteti impresii personale
11.gif

Ganduri inspirate

"Ingerii pot zbura deoarece ei insisi nu se considera a fi grei."
Cugetare scotiana