Într-o situatie-limita a existentei mele, mi-am întalnit îngerul păzitor.

Era intr-o toamna de aur, si mă aflam într-o excursie la munte, împreună cu doi prieteni. Am ales drumul drept, dar periculos. Varsta si tineretea ne dadeau curajul sa sfidam primejdia. Ajunseseram intr-un loc arid, aproape de creasta - doar bolovanis, stanci si vegetatie scunda, alpina.

Cu ochii spre Zeul Munte am pasit gresit si a urmat pravalirea. Si atunci, in acea secunda nefasta, rostogolirea insemna moartea. Mi s-au parut secole, ani, un timp care nu se mai sfarsea. Si asemenea muribunzilor, vazui si eu o lumina ireala. Simteam o pace adanca si o stare de beatitudine vecina cu fericirea cereasca. Imi placea si nu voiam sa ma opresc.

Deodata, am fost trezita brusc de o zguduitura puternica. Deschizand ochii, am vazut ca pluteam deasupra abisului. Rucsacul meu se agatase de crengile salvatoare ale unui copacel, crescut cine stie prin ce minune in acea pustietate calcaroasa. Deasupra capului, in starea de semilesin in care ma aflam, am simtit o adiere ireala, asemenea unui falfait de aripi. Un parfum pe care nu-l mai cunoscusem niciodata ma inconjura ca un balsam. Nu simteam nici glezna rupta, nici ranile sangerande.

Prietenii mei tipau ingroziti, incurajandu-ma. Eu zambeam fascinata, privind catre cer doi norisori, ca doua aripi mari de lebada, si un chip a carui stralucire n-o voi uita pana la moarte, care se indepartau intr-un zbor gratios.

Cand au venit salvamontistii cu franghia sa ma ridice, intrebarea acestora m-a infiorat: "De cand se afla copacelul acesta aici?".

Si atunci am inteles ca fusese adus acolo si atunci de Ingerul meu.