Prima pagina Insemnatatea aspiratiei pline de fervoare catre Absolut sau a rugaciunii

Insemnatatea aspiratiei pline de fervoare catre Absolut sau a rugaciunii

continuare la Efectele rugăciunii

Însemnătatea aspirației pline de fervoare către Absolut sau a rugăciunii

Într-un cuvînt, totul se petrece ca și cum în cazul aspirației sincere și pline de fervoare către Absolut, Dumnezeu ar asculta pe om plin de dragoste și bunăvoință și apoi i-ar răspunde. Efectele complexe ale aspirației către Absolut sau ale rugăciunii nu sînt o iluzie; nu trebuie redus în mod simplist simțul religios și spiritual la neliniștea acută resimțită de om în fața primejdiilor ce-l înconjoară și a misterelor insondabile ale universului. Nici nu trebuie să socotim aspirația către Absolut sau rugăciunea drept un simplu calmant banal sau un remediu împotriva fricii noastre de suferință, de singurătate, de boală și de moarte. Care este deci însemnătatea simțului spiritual sau de divin? ªi ce loc a atribuit aspirației către Absolut sau rugăciunii însăși natura în viața noastră?

De fapt, dacă privim cu atenție și luciditate, acest loc este foarte important. În aproape toate epocile, oamenii din Occident într-o formă sau alta au aspirat către Absolut sau s-au rugat. Cetatea antică era în esența ei un focar spiritual și o instituție religioasă. Romanii ridicau temple pretutindeni. Strămoșii noștrii din Evul Mediu au acoperit solul creștinătății de catedrale și de capele gotice. În zilele noastre chiar, deasupra fiecărui sat se înalță clopotnița unei biserici. Pelerinii emigrați din Europa au așezat civilizația Occidentului în Lumea Nouă atît prin biserici, cît și prin universități și uzine. În cursul istoriei omenirii, nevoia de a aspira cu fervoare către Absolut sau de a se ruga a fost tot atît de necesară, cît a fost aceea de a lucra, de a cuceri, de a construi, de a iubi. Într-adevăr simțul de divin sau spiritual pare a fi un imbold misterios venit din adîncul firii noastre, o activitate fundamentală. Variațiile sale într-un grup omenesc sînt aproape întotdeauna legate de celelalte activități de bază: caracterul, simțul moral și uneori chiar de simțul frumosului. Acestei părți esențiale atît de importante din noi înșine i-am îngăduit să se atrofieze și adesea chiar să dispară. Trebuie să reamintim că omul nu poate niciodată să se conducă anarhic după capriciul său, lăsîndu-se în voia unei așa-zise întîmplări, fără oarecare primejdie. Pentru a izbuti, viața trebuie să fie plenar trăită, în conformitate cu anumite legi sau reguli invariabile, divine, cosmice de care depinde însăși structura sa lăuntrică. Ne asumăm un mare risc lăsînd să moară sau să dormiteze în noi vreuna din activitățile sau înzestrările fundamentale, fie ea de ordin fiziologic, psihic, mental, intelectual sau spiritual. De pildă, lipsa dezvoltării mușchilor și activitatea excesivă, irațională a minții la unii intelectuali sterili sînt tot atît de vătămătoare ca și atrofierea inteligenței și a simțului spiritual de divin la unii atleți sau sportivi de performanță.

Sînt nenumărate exemple de familii prolifice și "puternice" care n-au produs decît degenerați, ori s-au stins după dispariția credinței strămoșești în Dumnezeu și a cultului onoarei. Am învățat printr-o grea experiență că pierderea simțului moral și a celui spiritual sau de divin, la majoritatea elementelor active ale unei națiuni, aduce cu sine prăbușirea în masă și decăderea acesteia, toate acestea făcînd cu putință încălecarea și ocuparea ei de către străini. Este evident că suprimarea activităților  spirituale și mentale cerute totuși de natură este incompatibilă cu reușita în viață, cu sănătatea deplină și cu fericirea.
În practică, activitățile morale și divine, spirituale sînt strîns legate unele de altele; simțul moral piere la scurt timp după cel divin, spiritual. Omul nu a reușit și nu va reuși niciodată să construiască, așa cum dorea Socrate, un sistem de morală independent de orice orientare spirituală, divină.
Societățile în care nevoia de a aspira sincer, cu fervoare către Absolut sau de a te ruga dispare, nu sînt în general departe de degenerare. Iată pentru ce toți oamenii civilizați, atît cei credincioși cît și cei necredincioși trebuie să înceapă să se intereseze ceva mai mult de această chestiune gravă și stringentă a dezvoltării plenare și superioare a fiecărei activități de bază de care în mod potențial este capabilă ființa omenească adeseori fără să știe.

Pentru ce oare simțul spiritual de divin joacă un rol atît de important în reușita în viață? Prin ce mecanism lăuntric acționează aspirația către Absolut sau rugăciunea asupra noastră? Aici părăsim domeniul observațiunii pentru acela al ipotezei, care chiar îndrăzneață fiind, este necesară procesului cunoașterii și conștiinței. Trebuie în primul rînd să ne reamintim că omul este un tot indivizibil, structurat ca un microcosmos miniatural și compus din țesuturi, lichide organice și conștiință. El se crede adeseori, datorită ignoranței sale, independent de mediul său subtil energetic și material, adică de universul cosmic apropiat și foarte îndepărtat sau macrocosmos. În realitate el este nedespărțit permanent de el, căci este intim legat de acest mediu prin nevoia neîncetată de oxigenul din aer și de hrana pe care i-o dă pămîntul. Pe de altă parte, ființa omului împreună cu corpul viu nu este pe de-a-ntregul cuprins în conținutul său fizic. Ea se compune din mental, psihic, spirit, ca și din materie. ªi spiritul, care este scînteia divină în om, deși sălășuind în organele noastre, se prelungește cu mult în afara celor patru dimensiuni ale spațiului și timpului. Oare nu ne este îngăduit, cînd realizăm toate acestea, să credem că locuim totodată atît în lumea cosmică cît și în mai multe medii energizante, inteligibile, invizibile și imateriale, considerate de parapsihologi și yoghini lumi paralele, care sînt de o natură asemănătoare celei a conștiinței și de care niciodată nu izbutim să ne lipsim fără a fi păgubiți atît la nivelul corpurilor subtile invizibile cît și în universul material și omenesc? Acest mediu energizant, subtil, considerat în totalitate, n-ar fi altceva decît Ființa imanentă din care provin la origine toate ființele, superioară tuturor, pe care noi o numim Dumnezeu. S-ar putea deci compara simțul spiritual de divin cu nevoia stringentă de oxigen și aspirația plină de fervoare către Absolut sau rugăciunea ar putea fi analogă cu funcțiunea noastră respiratorie. Ea ar trebui să fie privită prin urmare atunci ca un agent natural, firesc, al relațiilor de integrare armonioasă între conștiință și mediul său propriu. Ea ar putea fi considerată, analogic vorbind, ca o activitate biologică, fundamentală de care depinde structura noastră. Cu alte cuvinte, ca o funcție morală a corpului, a psihicului, a mentalului și a spiritului nostru.

Concluzie

În concluzie, putem spune că simțul spiritual de divin dobîndește o deosebită importanță, în raport cu celelalte activități ale psihicului, minții și spiritului. Prin aspirație către Absolut sau rugăciune, omul se înalță și se deschide firesc către Dumnezeu iar Dumnezeu intră fulgerător și se manifestă plenar în și prin om. Actul periodic al aspirației către Absolut sau al rugăciunii ne apare ca indispensabil dezvoltării noastre optime și plenare. Rugăciunea sau aspirația plină de fervoare către Absolut nu trebuie să fie considerată ca un act căruia i se dedică numai cei slabi de înger, cerșetorii și lașii. "Este rușinos să te rogi", scria în mod aberant dînd dovadă de mult orgoliu și prostie Nietzsche; De fapt, gîndind cu luciditate, nu este mai rușinos să te rogi decît să bei apă, să mănînci sau să respiri. Omul are totdeauna nevoie de Dumnezeu, după cum are nevoie de hrană, de energie, de dragoste, de fericire, de apă sau de oxigen. Simțul spiritual de divin, unit cu intuiția, simțul moral, simțul frumosului binefăcător și cu lumina sublimă a inteligenței, conferă personalității umane deplina sa înflorire și putere. Este neîndoielnic pentru cel înzestrat cu o minimă inteligență că reușita în viață cere dezvoltarea integrală și controlul deplin a fiecăreia dintre virtualitățile noastre psiho-mentale și fiziologice. Spiritul în mod sublim și pur este totodată rațiune și sentiment. Trebuie deci, să iubim frumusețea științei adevărate, tot atît cît și frumusețea lui Dumnezeu; să ținem prin urmare seama de Pascal, cu tot atîta zel cît desfășurăm pentru a-l asculta cu "religiozitate" pe Descartes.
Numai acționînd astfel vom deveni gradat ființe umane desăvîrșite, în care fericirea și înțelepciunea vor predomina.