Continuarea la: O mare minune din vremea noastra - Oaspeti ceresti 

În staţia de parcare, din faţa mănăstirii Ziţa, se aflau cateva maşini şi o mare mulţime de turişti, care admirau mănăstirea şi împrejurimile ei. Am condus maşina pînă la aripa din faţă, la zidul înconjurător al mănăstirii.

Am ieşit din maşină ca să deschid portiera, să poată ieşi cei doi călători. Dar nici de data aceasta nu m-au cruţat. Cand mă uit în maşină, deja nu se mai afla nimeni. Am început să tremur de frică.

Privirea mi-a căzut pe uşa deschisă, privind pană la uşa cealaltă. Nu puteam crede ochilor. M-am uitat iarăşi de mai multe ori, cu foarte mare atenţie, dar în maşină nu era nimeni. Necredinţa, spaima, tremurul m-au cuprins din toate puterile. Nesiguranţa de mine depăşise orice măsură. Mă temeam să nu-mi pierd mintea.
Pentru a mă trezi din această stare, am început să-mi muşc mîinile, să mă trag de păr şi să-mi dau palme peste obraz, fără măsură. în acest chin fiind, n-am observat că în jurul meu se adunase lumea care venise la Ziţa şi că unii mă întrebau ce mi s-a întîmplat şi de ce mă lovesc. Starea mea era deznădăjduită şi tremuram ca de febră. Le-am răspuns: "Plecaţi, oamenilor, de aici!".

Am ieşit din mulţime şi m-am depărtat ca să mă concentrez şi să cuget asupra mea. în singurătatea mea, m-am uitat la ceas şi era ora 11,30. Am început să-mi amintesc de fiecare cuvînt pe care mi-l spusese călătorii mei, de cînd i-am luat în maşină şi pană cînd au dispărut în chip inexplicabil.

Din toate cîte mi se întîmplaseră, m-au tulburat ultimele lor cuvinte, adică, să nu spun la nimeni în următoarele trei luni ceva din cele mi se întîmplaseră şi cele ce se vor întampla în cursul zilei.

Din pricina emoţiei teribile, am început sa vorbesc tare: "Doamne, ce ar putea să mi se întîmple! Voi merge la băi, nu voi mînca, ci mă voi culca imediat ca să mă odihnesc. Ce ar putea să mi se întample, am repetat? Poate să mor? Dar mi-am adus aminte că omul nu poate povesti dacă moare şi că aceia îmi spuseseră să nu spun la nimeni nimic înainte de a trece trei luni. Din aceasta mi-a venit oarecare mangîiere, eu care mai înainte nu mă temeam de moarte, însă în starea în care mă aflam nu-mi puteam lămuri toate aceste lucruri enigmatice.

După puţină odihnă, mi-am continuat drumul spre băile Matarusca, dar nici pînă astăzi, nu-mi pot da bine seama cum în aşa tulburare am putut conduce maşina de la mănăstirea Ziţa pînă la băi. Din fericire, am ajuns cu bine, fără urmări neplăcute, dar eram cu totul uimit şi zdrobit de oboseală.

Fără cîteva minute era ora 12, cînd am ajuns în faţa hotelului Ziţa. Lumea mergea la masă la restaurant, dar mie nu-mi era foame, deşi era ora mesei. Aveam absolută nevoie de odihnă. Mi-am luat lucrurile din maşină, am mers la camera mea să mă întind pe pat şi să mă gîndesc pe îndelete la toate cele întîmplate.
M-am întins pe pat, fără sa scot nimic de pe mine, împotriva obiceiului meu, cînd era vorba chiar şi de puţină odihnă. Deodată am simţit durere în mijlocul pieptului şi apoi a urmat ceva ca o puternică împunsătură de ac în inimă, după care m-a cuprins o somnolenţă nestăpînită şi am căzut într-un somn adînc.
Ceea  ce mi  s-a întîmplat, apoi, depăşeşte  orice închipuire.

Continuare: O mare minune din vremea noastra - Calatorie spre Cer