Continuarea la: O mare minune din vremea noastra - Primele taine ceresti

După aceste cuvinte, norul ne-a dus spre răsărit şi tot mai sus. După ce am pornit, am întîlnit o mulţime de oameni, ca nişte umbre, zburînd în jurul nostru în toate direcţiile. Li se vedeau bine mîinile, picioarele, capul, faţa întreagă. Mă gîndeam ce popor să fie acesta? Cine să fie aceşti oameni care se mişcă în văzduh? Cunoscîndu-mi gîndul, îngerul m-a lămurit: "Aceştia nu sînt oameni, ci suflete omeneşti. Fiindcă Dumnezeu este lumina, iar omul a fost făcut din pămînt, Dumnezeu i-a insuflat Duhul Său şi s-a făcut omul suflet viu. De aceea şi sufletele sînt luminoase. Sufletul care iese din om are vedere, auzire, vorbire, memorie, însuşiri pe care le avea şi cînd era în trup."

Mi-a spus apoi că sufletul se află în fiecare părticică a trupului omenesc şi că mişcă tot organismul Dacă nu există suflet, nu există nici viaţă în trup. După aceasta mi-a spus şi acest lucru, că atunci cînd sufletul iese din trup, timp de 40 de zile trece din nou prin toată viaţa pămîntească, îi arată tot ceea ce a făcut, grăit şi gîndit; iar după 40 de zile se înalţă la cer pentru iudecată şi merge la locul care i se cuvine.

Cu aceasta s-a sfîrşit vederea învierii morţilor şi convorbirea despre sufletele oamenilor şi norul ne-a dus mai departe spre sferele cele mai de sus. Despre călătoria din văzduh, numai în general vorbesc, pentru că nu este cu putinţă să descriu ceea ce se vede. Mulţimea şi spaima celor văzute îmi producea o negrăită şi continuă frică şi de aceea mă ţineam necontenit alipit de îngerul meu.

Aceste chinuri însă au dispărut cînd am ajuns la un loc curat şi frumos, unde se afla o mare împrejmuire, ceva ca un zid căruia nu i se vedea nici începutul nici sfîrşitul. în zid se vedea o poartă în formă de cruce şi la dreapta intrării stătea un înger păzitor. Această îngrădire şi îndeosebi cetatea aveau o prealuminoasă podoabă. In acest loc sau staţiune, nu ştiu cum să-l numesc mai bine, se aflau o mulţime de suflete, din acelea pe care le văzusem cînd mergeam prin văzduh şi unele erau mai luminoase, altele mai puţin. în jurul lor se aflau mulţi îngeri, dar şi mai mulţi diavoli cu chipuri monstruoase. Diavolii se sileau să împiedice sufletele pe care îngerul porţii le lăsa să intre înăuntru.

Din tot ce vedeam, nu puteam înţelege nimic. Mă întrebam în sine: de ce unele suflete stăteau în cete? De ce aceasta, de ce aceea? Şi iarăşi îngerul meu îmi răspunde fără să-l întreb: "Duşane, n-ai putea să le înţelegi, dacă ţi le-aş spune pe toate". Apoi îngerul m-a băgat înăuntru prin poartă.

Drumul de aici şi pînă la poarta următoare era drept ca o săgeată şi foarte strîmt. La dreapta şi la stînga drumului, pe toată lungimea lui, se vedea o prăpastie
adîncă şi înfricoşată. Aşa erau şi toate celelalte intervale dintre staţiile acelui drum, numai că drumul de la o staţie la alta devine tot mai strîmt, ajungînd la ultima poartă să aibă lăţimea abia a unui picior de om.

După puţin mers, am ajuns la staţia a doua, mai frumoasă şi mai luminoasă decît cea dinaintea ei. Şi aici erau suflete cu însoţitorii lor îngeri şi înger păzitor la poartă.
Aici diavolii, cu mai multă înverşunare se sileau să oprească sufletele cărora li se îngăduise să intre prin poartă. Se sileau din răsputeri să le tragă în vreo parte, dar fără izbîndă, pentru că sufletele care putuse intra prin poarta în formă de cruce, aici erau ferite de năvala dracilor şi treceau.

Îngerul meu împreună cu mine am trecut prin toate aceste porţi. Fiecare staţie era mai frumoasă decît cea dinaintea ei. Ingerii care stăteau la intrări, erau îmbrăcaţi deosebit şi porţile erau tot mai luminoase, cu cît înaintam de la prima poartă spre cea din urmă.

Continuare: O mare minune din vremea noastra - Lumina Raiului