Interviu cu parintele Jeffrey G. Sobosan

Jeffrey G. Sobosan este profesor de teologie la Universitatea din Portland, Oregon. Părintele Sobosan, care este interesat în cercetări legate de creştinism şi spiritualitatea contemporană, a absolvit Universitatea din Notre Dame şi Uniunea Teologică din Berkeley. Jeffrey G. Sobosan este profesor de teologie la Universitatea din Portland, Oregon. Este autorul a şase cărţi, printre care Angajamentul creştin şi viaţa profetică şi Binecuvântaţi animalele: grija spirituală faţă de animale. Părintele Sobosan, care este interesat în cercetări legate de creştinism şi spiritualitatea contemporană, a absolvit Universitatea din Notre Dame şi Uniunea Teologică din Berkeley.

ÎNTREBARE: Aţi putea începe prin a descrie locul ocupat de îngeri în biserica romano-catolică?
PĂRINTELE JEFFREY G. SOBOSAN: Pentru început, trebuie să înţelegeţi că scripturile tind să vorbească despre creaţie în termeni de complexitate şi perfecţiune – există şi alte stadii reprezentate de forme de existenţă mult mai complexe decât umanitatea şi noi numim aceste forme îngeri. Sunt stadii intermediare între Dumnezeu şi umanitate. Ca întreaga creaţie, şi ei sunt înzestraţi cu o anumită dimensiune etică. Acum, această dimensiune variază în funcţie de cât de animată şi complexă este acea fiinţă. Nu putem face placa tectonică răspunzătoare de cutremurul pe care îl produce, de libertatea sa. Libertatea sa este foarte foarte redusă. E acolo, dar este redusă. Nu putem face virusul răspunzător etic pentru modul cum se comportă, este şi el liber. Virusul alege să te infecteze. Dar la un anumit nivel de complexitate, conştiinţa de sine începe să se dezvolte: există o trezire a sinelui şi în mod special o trezire a relaţiei cu Dumnezeu care devine importantă.
Aceasta este originea pentru ceea ce am numi etică sau moralitate. Deci trebuie să păstraţi în minte ideea că manifestarea se exprimă în termeni de complexitate şi libertate, deci se porneşte de la mineral, apoi vegetal şi animal; viaţa creează forme din ce în ce mai complexe, până se ajunge la fiinţa umană. Aşa că, bineînţeles că există în continuare stadii până se ajunge la Dumnezeu.

Î: Sună ca şi cum dvs asociaţi evoluţia cu un mod de abordare sociologic asupra dezvoltării moralităţii.
JGS: Exact. Există evoluţie în sensul că elementele şi fiinţele sporesc în complexitate şi fiecare are libertate diferită. Biblia nu pomeneşte explicit despre fenomenul evoluţiei aşa cum este cunoscut el de către ştiinţa contemporană, aşa că puteţi folosi acest cuvânt doar dacă înţelegeţi că, din punct de vedere biblic, toate acestea au fost create astfel de către Dumnezeu. Fiinţele pe care noi le numim îngeri au şi ele diverse grade de complexitate şi de libertate. În majoritatea tradiţiilor religioase, există acele ierarhii, mai cu seamă în tradiţia iudeo-creştină.

Î: Ajungem acum la un punct interesant. Am citit că îngerii căzuţi nu au fost tentaţi, că ei au ales răul din propria lor voinţă, că şi-au exercitat liberul arbitru. Cum poate să se petreacă aşa ceva?
JGS: Ei, bineînţeles că au fost tentaţi. Trebuie să fi fost tentaţi. Se presupune că există o alegere, că ai nişte opţiuni, iar opţiunile sunt cele care crează tentaţia. Nu cazi pur şi simplu, nu comiţi răul pur şi simplu, nu comiţi păcatul ca urmare a unui proces natural. Implică alegerea unei sau alteia dintre opţiuni. Deci, în tradiţia noastră, căderea întodeauna va fi rezultatul unei alegeri libere. Au existat opţiuni şi Lucifer a ales una din ele.

Î: De ce a ales răul?
JGS: Concepţia tipică aici este că există o seducţie extraordinar de puternică a mândriei sau orgoliului. Vedem asta în propriul nostru comportament tot timpul. Prefer să deţin eu controlul şi să fiu puternic asupra unui grup mic care este al meu, decât să aparţin unui grup mai mare şi să nu deţin controlul. Deci, iată interpretarea clasică cum că această cădere din ceruri este un joc al puterii, că a existat o tentaţie puternică din partea acestui Lucifer de a controla un grup, astfel că alegerea a fost aceea a răzvrătirii, exercitarea voinţei proprii împotriva voinţei lui Dumnezeu.

Î: Vorbiţi despre o fiinţă independentă care-şi exercită liberul arbitru, dar se pare că în societatea contemporană, Satana a devenit o abstracţie. Asta credeţi şi dvs că este – doar un concept care desemnează răul pe care-l experimentăm?
JGS: Nu. Cred că aceasta a fost convenabil şi folositor, în special în investigaţiile psihologice asupra răului. Dar este o problemă aici. Cred că în felul acesta s-a dezvoltat un soi de aroganţă sofisticată; folosim jargoane şi conceptualizări interpretative ca să evadăm din credinţele foarte vechi, foarte bine definite şi foarte persistente. La fel am făcut chiar şi cu cuvintele lui Iisus. De exemplu, la sfârşitul rugăciunii Tatăl Nostru, actuala cerere este “şi ne izbăveşte pe noi de rău”. Am abstractizat aceasta, pentru că o considerăm o înţelegere mai sofisticată şi poate mai intensă a acestei rugăciuni. Dar ce a spus Iisus de fapt atunci, ca cerere, era: “Şi ne izbăveşte pe noi de cel rău şi viclean”. Este vorba de o persoană. Este o fiinţă de care el caută să se îndepărteze în finalul rugăciunii. Aşa cum aţi spus, am abstractizat răul şi l-am golit de personalitatea sa. Nu ne place ca răul să aibă o personalitate. Din păcate, a încetat să mai fie o fiinţă şi a devenit un concept. Dar să ştiţi, că cea mai mare păcăleală a lui Satana este să ne facă să credem că el nu există.

Î: Deci, dvs spuneţi că nu este vorba doar de o idee, ci de o forţă pe care trebuie s-o iei în seamă?
JGS: Cred că ar fi mai bine aşa decât să o ignorăm sau să o interpretăm pe baza unor concepţii şi jargoane convenabile. Această respingere a răului personalizat datează doar de la începutul secolului trecut. S-a ajuns la această concluzie, mai ales în urma dezvoltării studiilor ştiinţifice psihiatrice şi a studiilor psihologice, când am considerat că avem cheia de a interpreta cu mai multă acurateţe ceea ce generaţiile anterioare au descris în mod direct şi cumva grosier şi brut, pe demon ca fiind o persoană.

Î: Chiar şi la nivelele cele mai înalte ale bisericii, conceptul de rău a fost depersonalizat?
JGS: Da. Învăţătura standard pe care o primeşte americanul şi europeanul catolic este aceea de a privi răul ca pe o tendinţă, ca pe o tentaţie, în care uneori picăm. Orice personalizare a răului este percepută în zilele noastre ca fiind o referire exclusiv la fiinţe umane. Doar acolo răul se personifică, în fiinţa umană. Este evitată ideea că personalitatea se poate extinde şi dincolo de umanitate, că pot exista fiinţe care nu sunt oameni, dar care reprezintă răul, aşa cum există şi fiinţe care nu sunt umane şi sunt bune. Este o ciudăţenie aici. Lumea vorbesşte despre Dumnezeu foarte frumos şi Dumnezeu este bun. Dar posibilitatea inversă – aceea că există şi fiinţe rele, care nu sunt Dumnezeu şi nu sunt oameni – nu există.

Î: Ne aflăm într-o fază de negare?
JGS: Da. Mă tem că da. Ori se poate să fie o dorinţă de a controla răul, să-l trecem integral într-o fiinţă umană care poate fi controlată prin intermediul legilor şi al pedepselor. Ideea unui rău care hoinăreşte prin lume şi care nu poate fi supus controlului uman este foarte neplăcută pentru majoritatea oamenilor. Nu este ceva la care dorim să ne gândim. Nu ne deranjează ideea unei fiinţe bune care hoinăreşte prin lume şi care interferează cu vieţile noastre când vrea; ne place ideea. Încurajăm această idee şi vorbim foarte frumos despre Dumnezeu şi despre îngeri, dar este evidentă repulsia faţă de ideea existenţei unei fiinţe rele. Şi ne înverşunăm să menţinem această viziune chiar dacă întâlnim persoane care povestesc, ilustraţii care arată că răul bântuie prin lume liber, autonom şi nevăzut. Este acolo. Este prezent. A fost prezent în viaţa mea într-un asemenea mod persuasiv, încât nu am de gând să îl neg, chiar dacă asta mă face să arăt primitiv, arhaic sau needucat, că sunt supus superstiţiilor şi halucinaţiilor.
Ce facem cu experienţele în care răul intră în viaţa noastră, independent şi puternic şi care ne poate influenţa? Putem să ne ţinem gura, pentru că ne este jenă şi nu dorim ca oamenii să vorbească rău despre noi. Sau putem să interpretăm totul prin prisma psihiatrică sau a jargonului psihologic, golindu-l de existenţă. Sau îl putem ridiculiza, sau ne putem distra pe seama lui.
Dar vă spun că oamenii care au experimentat răul nu vor să urmeze nici una dintre ultimele trei modalităţi, pentru că realizează că ar fi necinstit faţă de experienţa avută. Vorbesc acum despre persoanele care sunt foarte bine educate, critice şi analitice. Păstrează pentru ei sau se confesează unor persoane în care au deplină încredere.

Î: Ce ne puteţi spune despre reprezentările îngerilor? De unde vin aceste imagini?
JGS: Imaginile din pictoriografia angelică sunt întotdeauna luminoase, cu aripi şi emană ceva misterios ce provine dintr-o altă lume. O să găsim toate aceste elemente repetate în mod constant în culturi care nu au avut de a face una cu alta. Acestea sunt descrieri transculturale, sunt autonome. Apar independent.
Descrierile îngerilor sunt cam la fel cu cele ale zâmbetului. În toate culturile, zâmbetul are un înţeles foarte bine definit. Este simbolul plăcerii, al salutului, al confortului, al relaxării, al fericirii. Se pare că există ceva înăuntrul nostru care ne ajută să exprimăm anumite lucruri în anumite moduri, astfel ca oricine să le recunoască semnificaţia.
Parte din impulsul nostru uman de a desena sau picta imagini ale nevăzutului sau intangibilului este de a ne familiariza cu el. Ca şi cu îngerii – dacă putem să le vorbim, să ne adresăm lor într-un mod anume, îi putem aduce mai aproape şi astfel pot să ne protejeze. Impulsul este de a face ca invizibilul să ne fie familiar. Pentru chiar credem că, cu cât ceva anume ne devine mai familiar, cu atât putem controla mai mult acel ceva. Cu cât face parte mai mult din viaţa noastră, cu atât devine subiectul voinţei noastre.

Î: În opinia dvs, în zilele noastre se petrec mai multe întâlniri cu îngeri ca altădată?
JGS: Există cu siguranţă un număr crescut de relatări de asemenea experienţe. Oamenii descriu foarte liber şi foarte amănunţit aceste experienţe. Eu zic că într-un fel sau altul, preocupările religioase îşi vor spune cuvântul în viaţa unei persoane. Şi atunci când instituţiile religioase nu vor fi capabile să se concentreze asupra sau să caute să înţeleagă aceste experienţe pe care le au oamenii, atunci religia va deveni privată. Mie mi se pare clar că prezenţa îngerilor este un răspuns la nevoia omului de grijă, de ghidare şi de iubire pe care instituţiile religioase nu le pot oferi.

Î: Deci să înţeleg că răul nu este astăzi mai prezent ca în trecut, dar că religia organizată neagă sau exclude această idee a unui rău personalizat?
JGS: Conceptul este prezent în gândirea evlavioasă şi în credinţa comună a multor oameni, dar este aproape inexistent în educaţia formală, inclusiv în educaţia teologică. Avem o dihotomie în cultură, o dihotomie care a existat dintotdeauna în religii, mai ales în creştinism. Această dihotomie este între credinţa comună şi doctrina impusă, sau teologia impusă. Acest lucru apare foarte pregnant în Biserica Catolică şi în multe biserici protestante, ceva mai puţin în iudaism şi cu mult mai puţin în Asia, Africa sau Sudul Americii.
Teologia formală a respins preocuparea faţă de ideea prezenţei demonice, chiar dacă această idee este foarte răspândită în viaţa devoţională şi în sistemul de credinţe al oamenilor. Cred că aceasta este rădăcina eşecului bisericii instituţionale asupra acestei probleme. Nu mă refer doar la Biserica Catolică şi nu afirm că este vorba despre un eşec colosal sau integral. Este mai mult un eşec preoţesc. Oamenii nu au simţit că biserica oficială are grijă de ei, astfel că au grijă de ei înşişi. Găsesc minţi înrudite, suflete înrudite, oameni care au avut experienţe similare şi au grijă unii de alţii fără a fi nevoie de ajutorul bisericii oficiale. Cred că nu este bine. Cred că esenţa bisericii este de a servi pe oameni şi a-i îndruma în viaţa lor spirituală.

Î: Ce ne puteţi spune despre pedeapsa veşnică? A înlăturat biserica şi acest concept?
JGS: Nu există pedeapsă veşnică – cel puţin eu nu cred aşa ceva.

Î: Dar credeam că o doctrină de bază a Bisericii Catolice este că vei arde veşnic în focul iadului dacă te pui în slujba răului.
JGS: Ei, aşa se prezintă lucrurile în înţelegerea populară a educaţiei catolice. Dar cea mai profundă înţelegere a fenomenului ne vine de la Sfântul Atanasie, care a afirmat prin secolul al II-lea că Dumnezeu răscumpără totul. Totul este binecuvântat. Tot ce este bun se regăseşte în Dumnezeu, iar răul este purificat. Deci iadul ar fi doar spaţiul în care locuiesc demonii până când vor fi purificaţi.

Î: Deci există o răscumpărare chiar dacă eşti azvârlit în iad?
JGS: Cred că da. Nu doresc să reprezint biserica atunci când afirm aceasta atît de direct. În tradiţia catolică, aş urma mai degrabă linia care vine de la Atanasie decât linia generală dominantă care vine, desigur, de la Augustin.
Cerinţa fundamentală a teologiei este următoarea: Când ţi se prezintă o experienţă sau o problemă, ce se cere de la mine să spun despre Dumnezeu? Dacă se cere să spui ceva ce nu ai vrea să spui despre Dumnezeu, mai bine renunţă. Deci, dacă cineva îţi propune ideea pedepsei veşnice în iad, care va fi ca o agonie spirituală şi fizică, ce ar însemna să spui despre Dumnezeu? Când trebuie să dai răspunsul, trebuie să te întrebi mai întâi: “Ar fi ceva ce nu aş dori să spun despre Dumnezeu?” Deoarece conceptul de Dumnezeu trebuie să prevaleze – nu conceptul despre rai, nu conceptul despre iad, nici despre pământ. Pentru mintea religioasă, ceea ce contează este Dumnezeu.

Î: Iar Dumnezeu trebuie să fie milos.
JGS: Dacă vrei să te ghidezi după învăţăturile unui Iisus sau Buddha sau Sfântul Francisc, mi se pare că trebuie să renunţi la conceptul de iad ca fiind locul unde sunt osândiţi definitiv păcătoşii prin voinţa lui Dumnezeu, ca destin al nostru.

Î: Unii oameni spun că diavolul există ca să ne testeze.
JGS: Cuvântul Satan înseamnă adversar într-o curte a justiţiei. În Cartea lui Iov, Satan este portretizat în rai. Este cel care testează şi îţi încearcă credinţa. În prologul acestei cărţi, este cel care îi spune lui Dumnezeu: “Nu e de mirare că Iov este servitorul tău şi ţi se supune; în viaţa lui nu există nici o durere. Totul merge aşa cum vrea el. Lasă-mă să-l supun testelor şi ai să vezi că te va nega”. Este ceva obişnuit în Vechiul Testament. O credinţă netestată nu are valoare, pentru că oricine poate spune orice vrea. Trebuie să fie testat, iar Satan este adversarul care testează legitimitatea sau adevărul celor spuse de cineva. Apoi, mult mai târziu, el devine cel rău, cel pervers, astfel că din timpurile lui Iisus încoace, aceasta este semnificaţia cuvântului Satan. A devenit un nume cu care este identificată cea mai mare putere demonică, Satan.

Î: Am discutat despre Satana la singular. Consideraţi că există mai mulţi demoni?
JGS: Tradiţia recunoaşte în mod unanim că sunt mai mulţi, că sunt legiuni întregi şi că sunt polimorfi. Sunt demoni ai furiei, demoni ai setei, demoni ai poftei, demoni ai lăcomiei, demonii puternici ai indolenţei şi lenei. Aceste tradiţii sunt foarte vechi şi complete.

Î: Credeţi că trăim timpuri în care salvarea religioasă este mai dificilă? Am exclus cumva acest concept din viaţa noastră publică, din discuţiile noastre publice?
JGS: Avem o cultură acum care permite libertatea religioasă în practica privată a fiecăruia, dar în practica publică – în lumea afacerilor, în politică, în lumea profesională – nu există aşa ceva. Este considerat neadecvat. Te duci la o şcoală de ingineri sau de afaceri şi dacă vei învăţa şi vei lucra bine, va trebui să treci sub tăcere timp de 8, 9 sau 10 ore pe zi tot ce are valoare pentru tine, dorinţele şi aprecierile tale.
Nu este o modalitate bună de a trăi. Salvarea înseamnă integritate. Salvarea nu are nimic cu raiul. Înseamnă să-ţi împlineşti viaţa – să nu fie o viaţă divizată, fragmentată. Dacă trebuie să-ţi reprimi anumite valori timp de 10 ore pe zi, aceasta nu este o viaţă salvată. Eşti fragmentat. Este ca o existenţă dublă.
O mulţime de oameni trăiesc în felul acesta, fragmentându-şi viaţa în bucăţele mici. Cunosc o femeie care lucrează pentru guvern. Îşi petrece ziua elaborând planuri tehnice de creare a unor arme care să distrugă viaţa oamenilor. Când ajunge acasă, dacă vede un păianjen pe jos, îl ia şi-l duce afară. Nu calcă pe el, nu-l omoară. Iată o problemă. Femeia nu este integră, unitară, coerentă.