Interviu cu Joan Wester Anderson (1)

Joan Wester Anderson şi-a început cariera de scriitor în 1973 şi a publicat peste o mie de articole şi povestiri într-o gamă largă de reviste şi ziare. Conferenţiar şi profesor, Anderson este autoarea câtorva cărţi considerate bestseller, printre care "Pe unde trec îngerii", "Un înger care mă veghează" şi "Când se petrec miracole".

ÎNTREBARE: Când aţi început să vă preocupaţi de lumea îngerilor?

JOAN WESTER ANDERSON: Trebuie să recunosc că mult îngerii nu m-au interesat aproape deloc. Am avut preocupări spirituale toată viaţa, fiind crescută într-un spirit catolic, tradiţie în care se vorbeşte despre îngeri. Dar în copilărie, îngerii îmi erau prezentaţi doar ca nişte personaje din povestioare şi pilde pline de înţelepciune. Îngerul păzitor era mai mult un concept frumos, care nu mă impresiona prea tare. Întotdeauna am crezut că dacă te rogi cu toată puterea, ajungi pur şi simplu acolo unde doreşti, că nu ai nevoie de toate fiinţele acestea fantastice în jurul tău. Dar în 1983, familia noastră a avut o experienţă care mi-a schimbat complet perspectiva.

Unul dintre fiii noştri conducea maşina spre Chicago, pentru a petrece Crăciunul cu noi. Vremea se înrăutăţise deja de câteva zile. Crăciunul cădea într-un weekend în anul acela şi cred că era miercuri când soţul meu i-a sunat pe copii şi i-a rugat să nu vină cu maşina. Desigur că avertismentele meteorologice nu au cum să-i influenţeze pe tinerii de 21 de ani. Copiii s-au decis să vină totuşi, aşa că cele mai rele temeri ale mele s-au adeverit. S-au impotmolit undeva în afara unui orăşel din Indiana, în plină noapte. Erau –30°C, iar ei stăteau acolo, gândindu-se ca în scurtă vreme vor muri. Dintr-o dată, o licărire de lumină a apărut exact în spatele lor – farurile unui camion. Omul respectiv ieşise la două dimineaţa – oricât de surprinzător poate părea acest lucru – să-i întrebe dacă au nevoie de ajutor şi dacă să-i ducă înapoi în orăşelul prin care tocmai trecuseră. Şi i-a ajutat. În momentul în care au ajuns într-un loc în care erau deja în siguranţă şi au ieşit să-l întrebe pe om cât îi costă, au constatat că acesta dispăruse cu camion cu tot şi, în plus, nu se zăreau nici un fel de urme pe zăpadă. Maşina fiului meu stătea pur şi simplu acolo, singură, la fel de îngheţată cum fusese cu 20 de minute mai înainte.

Când fiul meu a ajuns acasă nu mi-a relatat nimic şi acesta a fost primul indiciu pe care l-am avut despre cum reacţionează oamenii atunci când sunt atinşi de ajutorul divin; încercăm să facem presupuneri despre ce s-a petrecut şi căutăm în minte diverse explicaţii care să se potrivească cu ceea ce cunoaştem deja din experienţele noastre. Şi acesta era procesul prin care trecea şi Tim. Tot întorcea problema în mintea lui, întrebându-se cum a fost posibil aşa ceva. Abia după patru săptămâni, timp în care nu a putut încadra evenimentul în nici unul dintre tiparele cunoscute, mi-a povestit şi mie.

Partea interesantă s-a dezvăluit când l-am întrebat: "Pe la ce oră a venit omul acela?", iar el a răspuns: "E singurul lucru pe care-l ştiu sigur. Nu prea sunt sigur pe multe lucruri din noaptea aceia, dar ştiu sigur că era două fără un sfert". Ei bine, aceasta însemna că la mine era atunci unu fără un sfert, pentru că fiul meu era în Est, iar eu eram în partea centrală a ţării. Stăteam la fereastră şi-l aşteptam; era deja în întârziere cu cinci ore. Şi atunci mi-am simţit spiritul înălţându-se. M-am auzit rostind: "Doamne, trebuie să trimiţi pe cineva. Te rog din tot sufletul să le trimiţi pe cineva să-i ajute. Pentru că nu ştiu dacă aş putea suporta ca ei să păţească ceva. Te implor, trimite pe cineva." Nu mă mai rugasem niciodată în felul acesta. Deci, mi-am dat seama că i-am cerut ceva lui Dumnezeu şi Dumnezeu mi-a îndeplinit promt ruga!

Dar pe cine a trimis? În lunile următoare am căutat să dau de urma camionagiului. Am contactat poliţia din statul acela şi mi-au spus că nu au avut maşini de salvare pe traseu în noaptea aceea. Am sunat câteva companii particulare de camioane, dar nimeni nu ştia nimic despre acest episod. Şi nici nu era plauzibil: de ce să părăsească un camion siguranţa unui oraş, pe o vreme cumplită ca aceea, în plină noapte? Astfel că nu mi-a mai rămas decât să presupun că a fost o intervenţie angelică.

Câţiva ani mai târziu, am cunoscut pe cineva care mi-a relatat o situaţie similară. Femeia m-a căutat în avion şi s-a aşezat lângă mine. Mă gândeam: "Sunt însemnată cu ceva? De ce îmi povesteşte mie toate acestea?" Ea a zis: "Pur şi simplu simt nevoia să fac asta". Era o poveste impresionantă. Apoi, un an sau doi mai târziu, acelaşi lucru mi s-a petrecut într-o sală de aşteptare de la aeroport. Cineva a venit, s-a aşezat lângă mine şi m-a întrebat: "Credeţi în Sfântul Duh? În îndemnurile Sfântului Duh?". Am răspuns acelei străine: "Da, cred". Străina mi-a zis: "Ei bine, şi eu cred şi sper că nu o să vă deranjez prea tare, dar aş vrea să vorbesc cu dvs ceva." Şi a început să-mi relateze o altă povestire minunată. Aşa că după aceea am zis: "Bine, Doamne. Ce se petrece aici? Ce vrei de la mine?". Şi aşa am început să simt că trebuia să încep să caut mai multe relatări despre intervenţiile angelice.

Î: Fiul dvs era religios mai înainte de această experienţă? Sau, după ce s-a petrecut, a început să se gândească la aşa ceva?

JWA: Da, era religios, în sensul că îl lua pe Dumnezeu şi credinţa în El foarte în serios. Dar era un tânăr petrecăreţ, jovial, simpatic şi n-aş putea spune că s-a schimbat. Este convins acum că există o prezenţă iubitoare care are grijă de noi şi care nu e Dumnezeu, ci îngerii Săi de lumină. El a mai avut o altă experienţă în care a pierdut complet controlul volanului, derapând pe o porţiune de şosea cu gheaţă. S-a trezit intrând pe o stradă pe care maşinile goneau cu 70 mile pe oră, aproape bară lângă bară, şi şi-a zis: "Aici am să mor". Deodată, s-a deschis un drum printre maşini şi el a continuat să alunece până a dat de pământ solid. Şi mi-a zis: "Cred că îngerii m-au salvat în mod miraculos şi de această dată". I-am răspuns: "Ai putea să te gândeşti să fii şi tu mai atent, pentru că le dai prea mult de lucru".

Î: Cât timp aţi lucrat la cartea "Pe unde trec îngerii", cum primeaţi relatările pe care le-aţi inclus în carte? De unde proveneau?

JWA: Am scris constant articole în diferite reviste timp de 20 de ani. Deci, cititorii familiarizaţi cu scrierile mele ştiau, sau cel puţin eu sper că ştiau, că sunt o persoană absolut normală şi echilibrată. Unele dintre aceste publicaţii sunt mici reviste religioase, altele sunt reviste mari cu tradiţie – publicaţii pentru femei, pentru părinţi şi altele. M-am decis să scriu la rubrica "scrisori către editori" şi am explicat acolo că lucrez la un nou proiect şi caut oameni care consideră că e posibil să fi avut experienţe cu îngerii. Am explicat apoi ce înseamnă un înger – l-am descris ca pe o entitate spirituală care ne ajută atunci când avem mare nevoie.

Ştiu că îmi asumam un risc, pentru că în 1989 îngerii nu erau un subiect la fel de popular ca acum. Oamenii uită că aceia dintre noi care muncesc să deschidă o direcţie nouă nu ajung aşa, pur şi simplu sărind, pe un teren solid şi deja pregătit; trebuie să desţelenim ceva. Cu toţii am crezut, fiecare în parte – mă refer la cei 4 sau 5 care am fost de la început – că suntem singurii. Eram destul de îngrijorată, gândindu-mă că oamenii ar putea să chicotească şi să zică: "Oare ce s-o fi petrecut cu ea? Părea o persoana normală!" Dar am avut suficiente confirmări în propriul meu suflet şi pe calea mea spirituală ca să înţeleg că era bine. Era pur şi simplu ceva ce trebuia să fac. Şi am dat curs acestei chemări lăuntrice.

Cinci sau şase reviste au promis că vor publica scrisoarea prin care le ceream oamenilor să povestească experienţele lor cu îngerii, dar în cele din urmă doar o singură revistă a publicat-o. Şi-mi aduc aminte că stăteam afară, cu cheia de la cutia poştală în mână, gândind: "Ei, şi acuma ai să afli dacă oamenii sunt gata să te ia peste picior, sau să râdă pe înfundate, sau dacă mai sunt şi alţii ca tine". Am deschis cutia şi era ticsită, realmente ticsită cu scrisori. Şi mai era şi o notă de la şeful poştei care spunea: "V-am fi recunoscători dacă aţi ridica corespondenţa mai des: mai avem încă multe de adus."

Încă mai păstrez primele scrisori în original. Cred că se adunaseră cam 250 de relatări când mi-am dat seama că aveam material pentru o carte întreagă. Am căutat să le selectez astfel încât să acopere un spectru cât mai larg de situaţii. Vroiam bărbaţi în cartea mea, vroiam şi copii. Căci lumea pare să creadă că e vorba doar despre nişte poveşti ale unor bătrâne – cel puţin aşa cred că gândeau atunci. Vroiam în carte oameni de toate credinţele sau fără credinţă. Din păcate, nu am găsit nici un musulman. Mi-ar fi plăcut mult să am un musulman în carte, pentru că îngerii sunt foarte puternic reprezentaţi în credinţa islamică. Probabil că aceasta a fost singura mea lipsă. Toate celelalte categorii pe care mi le-am dorit, Dumnezeu mi le-a trimis.

Î: Când lucraţi la cărţile dvs, sunteţi conştientă de prezenţa unei influenţe angelice, ceva care vă înconjoară în timp ce scrieţi?

JWA: Am crescut cinci copii în timp ce scriam, chiar luam cu mine un carnet de notiţe la meciurile de fotbal. Am scris 7 cărţi înainte de volumul "Pe unde trec îngerii", toate pe carnete de notiţe. Scrisul a fost întotdeauna dificil pentru mine.

Această carte despre îngeri a fost şi ea dificilă, în sensul că era un proiect care se cerea încheiat. Dar simţeam ceva diferit la această carte, ceva ce era legat de propriul simţ al responsabilităţii. Mi-am dezvoltat un foarte acut şi profund simţ al responsabilităţii în alegerea oamenilor şi în modul de a trata cu ei, deoarece trebuia să le ofer un cadru de siguranţă. Altfel, nu ar fi vorbit cu mine niciodată. Ştiţi, când oamenii încep să se deschidă, plâng. Câteodată mi-am realizat interviurile la telefon şi puteam să-i aud cum suspină şi cum încearcă din greu să se abţină. Am descoperit că deveneam un fel de sfătuitor pentru ei. Ştiţi, cu toţii avem un gol înăuntrul nostru, care nu poate fi umplut decât de Dumnezeu. De aici vine singurătatea din lume; oamenii încearcă să umple golul acesta cu tot soiul de lucruri sau preocupări. Şi totuşi, când Dumnezeu ne atinge, uneori percepem aceasta mai întâi fizic – prin accelerarea bătăilor inimii sau prin lacrimi. Aşa că le-am spus întotdeauna oamenilor: "Este bine să plângi. Tocmai atingi ceva foarte preţios din fiinţa ta." Acest simţ al responsabilităţii mi s-a părut mie dificil; scrisul în sine era foarte simplu, pentru că erau relatările lor, nu ale mele.

Î: Acum lucraţi la o nouă carte?

JWA: De fapt, tocmai am terminat două cărţi. Una este "Când miracolele apar", în care este vorba despre rugăciuni cărora li s-a răspuns. Cealaltă carte conţine experienţe cu îngerii ale copiilor şi se numeşte "Un înger care mă veghează". Ea este bazată în principal pe răspunsurile primite în urma publicării cărţii "Pe unde trec îngerii". Copiii au scris şi au spus: "Noi citim cartea dvs", părinţii lor au scris şi ei: "Le citim din cartea dvs copiilor la culcare şi nu mai au coşmaruri. Par mult mai liniştiţi. Dar unele dintre povestiri sunt doar pentru adulţi. Nu aveţi şi o lucrare numai pentru copii?" Şi atunci m-am gândit: "Ei bine, de ce nu?" Şi am scris cartea aceasta numai despre experienţele copiilor, deşi nu este numai pentru cititorii copii.

Am realizat că în ziua de azi, copiii au experienţe mistice într-un mod cu care noi, adulţii nu suntem familiarizaţi. Îmi dau seama că unii copii par să aibă memoria raiului şi asta mă nelinişteşte puţin pentru că nu sunt foarte sigură că este autentică, dar totuşi, ce altceva ar putea să fie? Ei vin pe pământ, păstrând o legătură cu raiul. Lucruri peste care noi am fi trecut uşor cu câţiva ani în urmă, încep acum să le iau mult mai în serios – cum ar fi povestiri cu copii alergând pe stradă cu mâinile întinse, ca şi cum cineva ar veni către ei să-i ridice şi să-i legene. Şi totuşi nu e nimeni acolo. Aceştia sunt copii de un an - un an şi jumătate. Am auzit de copii de doi sau trei ani susţinând cu insistenţă că au un tovarăş imaginar, descriind pe "doamna aceea drăguţă care vine în camera mea noaptea". Copiii de 5 sau 6 ani le spun părinţilor lucruri care s-au petrecut mai înainte ca ei să se nască. Mă gândesc că ceea ce aflu eu are legatură cu un pasaj din Biblie: "În ultimele zile, voi revărsa spiritul Meu asupra lumii întregi. Fiii şi fiicele voastre vor profeţi. Copiii mici vor avea viziuni."

< Precedent		Urmator >

[ Inapoi ]

Vezi si...

Videoclipuri

Sub protectia ingerului pazitor

Aparitiile de la Garabandal, Spania

Ingerii si arta sublim inspirata (William - Adolphe Bouguereau)

Darul Arhanghelilor - FlashMob la metrou, 2011

Video

Rugaciune

Impresii

Daca doriti sa ne trimiteti impresii personale

Recomandare

Angelinspir.ro

Cartea lui Enoh

Cartea lui Enoh (versiunea slavona)

Prezicerea judecatii de apoi

Ordinea din sanul creatiei

Ce i-au invatat Ingerii pe oameni

Dumnezeu porunceste potopul

Ganduri inspirate

"Dumnezeu le-a poruncit ingerilor Lui sa te protejeze pe toate drumurile tale, sa te tina in brate pentru ca tu sa nu-ti lovesti piciorul de vreo piatra."
Psalmi 90, 11-12

Interviu cu Joan Wester Anderson (1)

Videoclipuri

Video

Angelinspir

Intoarcerea ingerilor si noua cosmogonie (3)

Interviu cu Sophy Burnham (2)

Misterul ingerilor (1)

Interviu cu Thomas Moore (2)

Interviu cu Raymond Moody (2)

Rugaciune

Impresii

Newsletter

Recomandare

Prezentare ingeri

Inspirati de ingeri

Cartea lui Enoh

Ganduri inspirate

Povestiri cu ingeri

Modalitati de contactare

Despre ingeri

Fii un inger pentru ceilalti

Creatii artistice