(continuare)

Î: Copiii pot vedea îngerii mai uşor decât adulţii?

JWA: Nu cred că pot vedea mai uşor, dar cred că sunt mai deschişi la această posibilitate. Un adult va compara situaţia în minte imediat cu ceva pre-existent. Un adult va derula evenimentul iar şi iar căutând o explicaţie raţională. Asta pentru că suntem suspicioşi. Nu considerăm că suntem suficient de buni, pentru ca Dumnezeu chiar să coboare pe pământ şi să trimită un înger care să ne spună cât de mult ne iubeşte El. Pe când un copil este liber şi deschis la o astfel de experienţ*.

Iisus spunea că trebuie să fii ca un copil în faţa Tatălui Ceresc, iar un copil ce face de fapt? Îşi iubeşte tatăl. Îşi pune mânuţa în mâna tatălui şi merge cu el. Cuvântul "Abba" pe care îl foloseşte Iisus în Scriptură este tradus prin "tătic". Aceasta este natura relaţiei pe care trebuie s-o avem cu Dumnezeu Tatăl, iar copiii o au. Dar noi adulţii, nu, deoarece am avut deja parte de destulă suferinţă în viaţă şi poate că nu am avut chiar o relaţie bună cu taţii noştri, ori s-a petrecut ceva care a golit de semnificaţie această relaţie.

Am învăţat acest aspect când am avut proprii mei copii. M-am uitat la ei şi mi-am dat seama că, deşi îi iubeam, îi lăsam uneori să suporte consecinţele propriilor lor acţiuni. Cu toate acestea, nimic din ceea ce ar fi putut face ei nu m-ar fi împiedicat să-i iubesc în continuare. Nimic. Şi mi-am zis că aşa cum eu pot iubi intens şi necondiţionat, tot aşa mă iubeşte şi Dumnezeu pe mine. Copiii mei ar putea să-mi frângă inima, aş putea să mă supăr pe ei, dar n-aş putea să nu-i mai iubesc. Şi de aceea cred aşa de puternic că Dumnezeu ar face aproape orice ca să ne capteze atenţia.

Î: De ce credeţi că acum 15 sau 20 de ani, oamenii nu acceptau existenţa îngerilor aşa cum o fac astăzi?

JWA: Apariţiile îngerilor au devenit ca un fel de modă. Putem vorbi la ora actuală despre două categorii de persoane. Pe de o parte sunt cei care poartă un simbol al îngerilor şi vorbesc despre îngeri ca şi cum ar face parte din viaţa lor. Şi asta e bine, pentru că în concepţia mea Dumnezeu va ajunge la tine indiferent ce uşă îi deschizi şi poate că purtând acel simbol angelic devii mai conştient de lumea lor. Dar mai avem şi cealaltă categorie a persoanelor care şi-au dorit întotdeauna să creadă în ceva special. Aceştia sunt cei care cumpără cărţi şi caută să se apropie cumva de spiritualitate. Primesc o mulţime de scrisori de la oameni care nu s-au gândit la lucruri spirituale timp de 10 sau 15 ani. Poate că atunci când erau copii li s-au transmis mesaje greşite sau poate că nu s-au preocupat deloc de aşa ceva. Şi au ajuns la vârsta adultă fără un set de principii clare după care să-şi ghideze viaţa. Ei caută şi se zbat şi poartă în ei tot timpul această foame, pe care toţi o au, şi acum, deodată, îngerii pot constitui pentru ei o cale de a deschide poarta. Este o modalitate lipsită de riscuri de a-L simţi pe Dumnezeu. Îngerii nu cer nimic de la noi. Ei doar ne aduc iubire. Dar consider că îngerii nu trebuie să constituie punctul terminus. Majoritatea celor care au fost contactaţi de îngeri se văd puşi în faţa unei decizii. Şi se întreabă: "Vreau să continui oare? Vreau eu să mă îndrept în direcţia pe care mi-o arată îngerii sau încă mi-e teamă că Dumnezeu ar aştepta prea multe de la mine?" Eu întotdeauna le spun: "Da, îndreaptă-te hotărât într-acolo. Pentru că acolo ai sa găseşti pacea şi libertatea."

Î: Aveţi cinci copii. A venit vreunul dintre ei la dvs când erau mici – şase, şapte sau opt ani – să vă întrebe: "Mamă, ce e acela un înger?"

JWA: Nu, şi nici nu le-am vorbit despre îngeri când erau mici. Nu aveam poza nici unui înger păzitor prin casă sau altceva de genul acesta. Acum mă uit în urmă şi văd că am omis ceva foarte important. Primii patru copii sunt băieţi şi s-au născut într-un interval de cinci ani, astfel că eu eram destul de îngrijorată; mă aşteptam mereu ca vreunul dintre ei să facă vreo trăznaie. Intrau mereu în tot felul de încurcături şi obişnuiau să facă glume pe seama mea. Dar aveau un tovarăş imaginar – cred că numele lui era Peter – şi când trebăluiam prin bucătărie sau când preparam sandvişuri împreună, îi întrebam: "Peter e pe aici azi? Nu vrea şi Peter un sandviş?" Aceasta era întotdeauna metoda mea de a intra în jocul lor, dar ceea ce nu am realizat până acum a fost că toţi patru răspundeau la unison: "Da, Peter e aici" sau "Nu, Peter nu este".

Dacă m-aş fi gândit mai atent, m-aş fi întrebat: "Cum de ştiau cu toţii asta?" Nu se consultau unul cu altul. Nu-şi făceau semne pe la spate. Recent, i-am întrebat pe doi dintre ei despre acest subiect, dar nu aveau nici o idee despre ce vorbesc, deoarece majoritatea copiilor uită astfel de lucruri pe măsură ce cresc. Şi atunci m-am gândit: "Ah, ai pierdut. N-ai fost conştientă de ce se petrecea acolo".

Î: Dacă ar veni acum un copil la dvs şi ar întreba: "Ce este un înger?", ce i-aţi răspunde?

JWA: Aş răspunde că un înger este un spirit care trăieşte alături de Dumnezeu. Îngerii au diferite roluri de jucat. Unii sunt în ceruri, tot timpul în preajma lui Dumnezeu, iar alţii vin pe pământ ca să te ajute. Şi atunci când te-ai născut, Dumnezeu a zis îngerilor: "Aveţi grijă de copilul acesta, Eu îl iubesc." Aşa că probabil şi tu ai un înger care este cu tine mereu şi mai sunt şi alţi îngeri care vin în jurul tău atunci când ai nevoie de mai multă iubire sau de mai mult ajutor. Nu trebuie niciodată să-ţi fie teamă de un înger, pentru că ei sunt cu adevărat minunaţi. Poate că nu vei vedea vreodată unul cu proprii tăi ochi. Uneori trebuie să credem în ceva care nu se poate vedea. Este un lucru minunat să crezi. Poţi vorbi cu îngerul tău toată viaţa şi el va fi mereu alături de tine. Aşa aş vorbi unui copil.

Î: Este evident că iubiţi copiii foarte mult.

JWA: Da. Ţin foarte mult la copii mai ales în aceste vremuri în care sunt atât de mulţi abandonaţi. Ei au nevoie să ştie că nu sunt singuri. Avem atât de mulţi copii care au nevoie de mai multă afecţiune, copii care nu au pe nimeni să-i hrănească sufleteşte, copii cărora probabil că li s-au dat o mulţime de lucruri materiale, dar care nu au pe nimeni cu care să vorbească. Mulţi copii au fost sacrificaţi pe altarul materialismului. Poate că sună dur, dar nu dau vina pe părinţi pentru asta. Cred că o mulţime de părinţi sunt şi ei la rândul lor însinguraţi sufleteşte.

Î: Ce simţiţi vis-a-vis de faptul că atât de mulţi oameni cer astăzi ajutor de la îngeri?

JWA: A cere este foarte important. A cere este o formă de umilinţă. Înseamnă să recunoaştem că nu deţinem toate răspunsurile. Aseară ploua pe aici cu găleata şi vântul bătea foarte tare, aşa că primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă rog la îngeri să protejeze casa noastră, ca să nu fie afectată. În timp ce mă rugam, conştientizam că sunt total neputincioasă în faţa unei furtuni. Relaţia mea cu Dumnezeu este de genul: El este Tatăl şi eu sunt unul dintre copiii Lui. Şi când te pui într-o asemenea relaţie cu Dumnezeu şi te rogi, nu e de mirare că primeşti ajutor. Ţi-ai dat seama că eşti în nevoie şi că Dumnezeu răspunde întotdeauna unui om aflat în nevoie.

Î: Deci îngerii vin mai des în zilele noastre pentru că şi oamenii îi invocă mai des?

JWA: Da. Multă lume simte întunericul. Spiritul nostru este otrăvit cu tot felul de probleme şi evenimente care ni se petrec şi, cu toate acestea, le suportăm, în numele toleranţei. Lucruri care altădată ar fi fost poate considerate greşite, nu le mai socotim la fel acum. Dar spiritul nostru ştie. Vedem atâta violenţă şi atâta durere şi ştim că trebuie să existe o rezolvare. Şi spiritul nostru ştie unde se află rezolvarea. Dar câteodată pur şi simplu nu suntem încă dispuşi să facem pasul. Ne gândim că dacă am fi mult mai deschişi spiritual, am fi cumva expuşi, că am putea pierde ceva, când de fapt asta ne-ar împlini şi ne-ar face să ne simţim mai liberi.

Deci, îngerii vin şi spun: "Ia uitaţi-vă. Aţi încercat să faceţi aceasta doar prin propriile voastre puteri. Şi nu aţi reuşit." Poţi să rezolvi anumite probleme, dar numai până la un punct, după care trebuie să accepţi că Dumnezeu va face restul.

Î: Care este povestirea dvs preferată care descrie interacţiunea unui copil cu îngerii?

JWA: Una dintre cele mai dragi povestiri din cartea mea cu copii şi îngeri m-a impresionat în mod deosebit, deoarece am avut şi eu un copil cu incapacitate de învăţare. În acele vremuri, oamenii nu înţelegeau la fel de bine ca azi, iar el simţea că se petrece ceva cu el. Următoarea povestire este despre o fetiţă care avea aceeaşi problemă. Când se află în sala de clasă, ea bătea tot timpul din picior, fără să se poată opri. Profesorii o admonestau: "Dar încetează odată!". Şi deşi fata se abţinea pentru un timp, piciorul începea iar să bată. Vă puteţi da seama ce hiperactiv era acest copil. Rândurile dintr-o carte i se păreau că fug, că totul este de neînţeles. Toţi ceilalţi copii puteau citi şi înţelege, ea nu putea. Este o formă de dislexie, dar ea nu ştia că are o problemă. Ea credea despre ea însăşi că este îngrozitor de proastă.

Într-o zi, profesorul s-a înfuriat şi a dat-o afară din clasă, iar ea s-a îndreptat deznădăjduită către bibliotecă. Şi-a pus capul pe braţe şi a început să plângă. Îşi tot spunea că este proastă şi urâtă şi tot felul de sugestii pesimiste. Deodată, a simţit o mână pe umăr – ca un fel de mic masaj – şi o voce de bărbat i-a zis: "E în regulă, micuţă Laura, o să fie bine; să nu-ţi faci griji." Din acel moment, fetiţa a început să simtă o senzaţie de forţă, dragoste şi încredere. Într-un târziu, s-a întors să se uite la străin, cu lacrimile pe obraz, dar a constatat că în bibliotecă nu era nimeni. În schimb, se simţea consolată, împăcată şi intuia că lucrurile nu vor mai fi la fel ca înainte. Un an mai târziu, o fiinţă minunată a descoperit-o, şi-a dat seama ce problemă are şi a ajutat-o să descopere o nouă metodă de învăţare.

Ea nu a uitat niciodată atingerea acelei mâini. Şi, bineînţeles, era convinsă că a fost îngerul ei păzitor care a apărut într-un moment când ea avea mare nevoie de ajutor.

Î: Povestirile dvs sunt atât de emoţionante şi atât de reale. Mai aveţi şi altele care au însemnat mult pentru dvs?

JWA: Una dintre favorite nu este una zguduitoare, care să-ţi taie răsuflarea, ci una modestă, dar mie îmi place pentru că îmi dă sentimentul că Dumnezeu se află adesea în lucrurile mici, peste care trecem fără a le lua în seamă. Le numim "coincidenţe", dar eu personal cred nimic nu este întâmplător în acest univers.

Este vorba despre o femeie care, împreună cu soţul ei, şi-a dorit foarte mult să aibă un copil şi tot nu reuşea să rămână însărcinată. Femeia făcea parte dintr-un grup de cântăreţi care călătoreau şi cântau la diferite evenimente. Celelalte femei din grup au început să o îndemne: "Când ajungem la partea din program în care ne prezentăm fiecare şi spunem câte ceva despre noi, ar trebui să le spui oamenilor că te străduieşti să ai un copil şi să le ceri să se roage pentru tine în această direcţie." Grupul respectiv nu interpreta cântece religioase, iar în acel moment cântau pentru o şcoală – dar femeia s-a hotărât să facă aşa cum a fost sfătuită. Şi de atunci încolo, a rugat pe fiecare om pe care l-a întâlnit să o ajute cu rugăciuni.

Într-o zi, a plecat împreună cu mama ei în Kansas City, în vizită la sora ei, care era studentă acolo. Toată ziua au alergat prin oraş cu treburi. De fiecare dată când coborau din maşină, fata apăsa butonul de închidere centralizată, deoarece era pericol de furt. În timpul nopţii, a început să plouă. Dimineaţa următoare, fiindcă tot mai ploua, au alergat prin parcare până la maşină. Când mama s-a urcat în spate, a descoperit pe banchetă o ghetuţă roz tricotată şi a întrebat uimită: "Oare cum a apărut aici?" Toate trei au început să se mire: cine putuse să o pună acolo? Şi cum au făcut asta? Ştiau că maşina fusese încuiată automat. Poate că cineva a văzut-o pe jos şi a ridicat-o – dar atunci cum de nu era udă?

Continuau să se uite uimite la ghetuţă, când femeia a remarcat: "Se afla pe banchetă ca şi cum ar fi fost pusă intenţionat acolo."

În weekend-ul acela s-a potrivit să fie sărbătorită Ziua Mamei şi ea a aflat că este însărcinată. Nouă luni mai târziu, a născut o fetiţă, desigur. Deoarece, spunea ea, ar fi trimis Dumnezeu o ghetuţă roz pentru un băiat?

Mi-e tare dragă povestioara aceasta pentru că am viziunea tuturor acelor rugăciuni înălţate de pe meleagurile Kansas-ului şi nu mă gândesc decât că erau o mulţime de oameni şi, poate o mulţime de îngeri care au intervenit pentru această femeie. Ghetuţa aceea fusese pusă acolo ca un semn pentru ea. Evocarea acestei povestiri îmi dă fiori întotdeauna.