Prima pagina Cea mai mare iubire

Cea mai mare iubire

Îngerii nu se mulÈ›umesc să ne pună pe calea spirituală È™i să ne supravegheze. Sarcina lor nu se opreÈ™te doar aici: ei se străduiesc să ne conducă cât mai departe pe calea sfinÈ›eniei È™i ne ajută să rămânem credincioÈ™i graÈ›iei divine, aÈ™a cum au reuÈ™it cu terÈ›iara fransciscană spaniolă Francesca Lopez (1570- 1651). Ea se bucura de o mare familiaritate cu îngerul ei păzitor È™i cu alte spirite celeste: ei o instruiau în misterele credinÈ›ei, o încântau cu cântece angelice È™i o ajutau în misiunea ei spirituală față de ceilalÈ›i oameni.  Ea se lăsa legănată de aceste minuni care o ajutau să aibă grijă de săraci, o încurajau în rugăciuni È™i o întăreau în penitenÈ›ele sale. Într-o zi, îngerul ei păzitor a îmbrăcat-o într-o rochie albă strălucitoare È™i a dus-o în faÈ›a tronului lui Dumnezeu. În acelaÈ™i moment, ea l-a simÈ›it pe Lucifer agitându-se sub picioarele ei È™i s-a dezechilibrat. Abia a avut timp să apuce mâna divină care i-a fost întinsă de îngerul ei păzitor È™i a simÈ›it că daca graÈ›ia divină nu ar fi venit în ajutorul ei, ea cu siguranță ar fi căzut. A mai înÈ›eles È™i că îngerul ei păzitor se afla alături de ea ca să o ajute în primul rând să rămână credincioasă graÈ›iei divine. Ea a continuat apoi drumul ei spiritual, detaÈ™ându-se de formele subtile ale spiritelor celeste, revelate de relaÈ›iile ei cu lumea îngerilor, È™i s-a cufundat în iubirea divină cea fără de formă È™i în Dumnezeu însuÈ™i.

A-l iubi pe Dumnezeu și a-l iubi pe aproapele nostru sunt două fațete ale unei unice iubiri, cea mai importantă poruncă spirituală pe care Domnul nostru Iisus ne-a lăsat-o moștenire.

Când îngerii se manifestă sensibil pentru a seconda acÈ›iunea graÈ›iei divine asupra unui suflet, ei induc în primul rând protejaÈ›ilor lor abandonul necondiÈ›ionat în faÈ›a ProvidenÈ›ei, atitudine  care este sursa păcii È™i a bucuriei, È™i fac aceasta pentru a le dezvălui celor vizaÈ›i importanÈ›a iubirii divine nesfârÈ™ite care trebuie lăsată să ne pătrundă în suflete pentru a se manifesta ulterior prin noi È™i pentru fraÈ›ii noÈ™tri.

Dumnezeu o învăța pe Juana Vasquez prin intermediul viziunilor pe care i le dădea È™i pe care îngerul ei păzitor le comenta. Într-o zi, când se ruga în faÈ›a icoanei Fecioarei Maria, ea a văzut È›âÈ™nind un izvor limpede pe care doi serafimi îl adunau în două vase de aur pentru a-l vărsa din nou undeva, dar Juana nu vedea unde anume. Îngerul i-a explicat atunci că cele două fluxuri distincte reprezentau graÈ›ia divină revărsându-se în cele două feluri de iubiri: iubirea față de Dumnezeu È™i iubirea față de aproapele nostru. Fecioara Maria prin rugăciunile sale obÈ›ine acest fel de iubire pentru oamenii care se roagă la ea... dar ea se pierde din inimile lor dacă ei nu se menÈ›in constant în această stare de iubire divină. De aceea, Juana nu vedea unde se ducea apa vărsată de cei doi serafimi.

RezonanÈ›a cu graÈ›ia divină implică renunÈ›area la egou È™i la satisfacÈ›iile sale, aÈ™a cum ne învață viaÈ›a călugăriÈ›ei Leonor de San Jose, din Trujillo (+1652). Această sfântă contemplativă, venerată în comunitatea ei, era mereu cuprinsă de extaz în prezenÈ›a îngerului ei păzitor care i se arăta adeseori. În cele din urmă, el îi spunea: „Draga mea, sarcinile tale te cheamă!” È™i ea se reîntorcea pur È™i simplu la obligaÈ›iile ei zilnice  care decurgeau din misiunea ei divină.

Metchild Thaller a fost È™i ea educată la aceeaÈ™i È™coală a renunțării, dar când îngerul ei o vizita, el venea cel mai adesea să o pregătească pentru sacrificii È™i penitenÈ›e decât să o copleÈ™ească cu delicii. Îngerul ei păzitor îi apărea înveÈ™mântat în diferite costume. Dacă venea într-un costum verde deschis, însemna că urmează o suferință uÈ™oară, dacă era verde închis, veÈ™mântul anunÈ›a dureri surde È™i adânci. Dacă venea îmbrăcat în veÈ™minte preoÈ›eÈ™ti sau într-o robă brodată cu o cruce aurie, el avea de vestit coborârea unei mari graÈ›ii. El venea atunci senin È™i bucuros.

După un atac crunt al unui demon, Padre Pio a auzit următoarele cuvinte de la îngerul lui păzitor:

„MulÈ›umeÈ™te-i lui Iisus care te tratează ca pe un suflet ales È™i te duce atât de mult È™i de des pe muntele Calvarului Său. Eu observ cu emoÈ›ie È™i bucurie cum Iisus se poartă cu tine, care eÈ™ti sufletul pe care El mi l-a încredinÈ›at să îl am în grijă. Crezi că aÈ™ mai fi atât de mulÈ›umit de tine dacă nu te-aÈ™ vedea trecând cu bine aceste grele încercări? Eu care, în compasiunea È™i dragostea mea, îÈ›i doresc mereu tot ceea  ce este cel mai bine pentru tine, mă bucur profund când te văd în această stare. Tu, să te aperi È™i să nu urmezi niciodată sugestiile Răului, el nu te va mai supăra dacă vede că insinuările  nu îi reuÈ™esc È™i să È›ii minte că eÈ™ti foarte drag inimii mele È™i că sunt mereu alături de tine.”

În pofida rigorii acestor învățături È™i a acestor exigenÈ›e, Padre Pio se simÈ›ea totuÈ™i profund consolat:

„Câtă bunătate, Tată Ceresc! Ce am făcut eu ca să merit de la micul meu înger atâta tandreÈ›e? Dar nu mă mai gândesc la aceasta pentru că Domnul Iisus este maestrul în  dăruirea graÈ›iei divine È™i totul se petrece prin VoinÈ›a Sa.”

Aceasta nu l-a împiedicat pe tânărul capucin să îi reproÈ™eze totuÈ™i îngerului său păzitor une dintre acele zile foarte grele în care era atacat de mai mulÈ›i demoni:

„Sâmbătă am crezut că acei demoni vor să o termine pur È™i simplu cu mine È™i nu mai È™tiam la ce sfânt să mă mai rog pentru ajutor. M-am întors spre îngerul meu păzitor care s-a făcut aÈ™teptat pentru un timp È™i în cele din urmă a venit alături de mine È™i a început să cânte cu vocea lui angelică imnuri de slavă către Dumnezeu. Apoi a urmat o scenă obiÈ™nuită în care eu l-am certat că s-a lăsat aÈ™teptat atât de mult, chiar dacă nu lipsise de fapt la strigătele mele de ajutor. Pentru a-l pedepsi nu am vrut să îl privesc în față,  îmi doream să mă îndepărtez È™i să fug. Dar el m-a reÈ›inut aproape plângând È™i m-a strâns în braÈ›e până când ridicând ochii l-am privit în față È™i am văzut cât de mulÈ›umit era de mine.”(scrisoarea din 5 noiembrie 1912)

Îngerul i-a explicat apoi lui Padre Pio necesitatea încercărilor È™i a purificărilor, până când convins acesta a strigat:

„Săracul meu îngeraÈ™! El este atât de bun! Cine va reuÈ™i oare să mă facă să îi mulÈ›umesc îndeajuns?”

Îngerii păzitori vin uneori să ne scuture ca să ne amintească de esenÈ›ialul Iubirii Divine È™i să ne ajute să ne detașăm de viaÈ›a obiÈ™nuită oricât de frumoasă È™i de legitimă ni s-ar părea aceasta. Jérémie  de Valachie (1556-1625), frate capucin la Concezione, în Napoli, avea de lucru la infirmerie. Trebuia să se ocupe de un frate spaniol, fratele Martin, al cărui corp era acoperit cu ulceraÈ›ii purulente foarte urâte. Într-o zi, aflat la capătul puterilor, el i-a cerut părintelui gardian o dispensă temporară. Acesta i-a acordat-o bucuros deoarece Jeremie îndeplinea de mult acel serviciu deosebit de dificil. Nici nu a revenit bine în chilia sa, că È™i-a auzit îngerul păzitor reproÈ™ându-i lipsa de compasiune: ”GraÈ›ia lui Dumnezeu este puterea ta!” Cuprins de confuzie, el s-a întors la fratele Martin pentru a-È™i cere scuze. Dar acesta, conÈ™tient de repulsia pe care rănile sale o provocau oricui È™i vrând să-i mai uÈ™ureze sarcina, i-a spus că nu e nevoie să vină chiar de fiecare dată când el va suna clopoÈ›elul. Într-o noapte, el a apărut aÈ™adar la căpătâiul bolnavului abia după al treilea sunet al clopoÈ›elului, după ce îngerul lui apăruse iar È™i îi reproÈ™ase din nou în mod sever:„Bunătatea suportă totul!”

Josep Oriol (1650-1702), tânăr preot catalan, era preceptorul copiilor maestrului Gasneri. Într-o zi, la masă, mâna lui a fost reÈ›inută de o mână invizibilă atunci când vroia să se serveasă dintr-o mâncare delicioasă. Fenomenul s-a reprodus de două ori la rând. Josep a înÈ›eles atunci că ar trebui să îmbrățiÈ™eze o viață mult mai austeră È™i astfel a început să se supună la multe penitenÈ›e È™i mortificări. Îngerul lui păzitor i-a apărut mai târziu È™i i-a revelat faptul că mâna aceea invizibilă era a lui È™i se manifestase aÈ™a pentru a-l orienta spre calea perfecÈ›iunii. ViaÈ›a sa exemplară, dăruită cu totul celor săraci, l-a făcut pe Josep să devină sfânt al Barcelonei în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Astfel, sfinÈ›enia de care a dat dovadă întreaga existență a contribuit mult mai mult la canonizarea lui din 1909, decât levitaÈ›iile sale spectaculoase È™i vindecările miraculoase pe care le-a realizat.

Pe vremea când era novice la fransciscanele din Ischia di Castro, Caterina Sordini (1770-1824) se plângea într-o zi la stareță că moare de foame. Prânzul în mânăstire era foarte frugal È™i la 28 de ani tinerei fete îi era greu să se obiÈ™nuiască cu acest regim auster. StareÈ›a i-a întins atunci o bucată de pâine È™i exact când fata urma să muÈ™te din ea, a fost cuprinsă de un extaz foarte puternic: ea a vazut acoperiÈ™ul bisericii dispărând È™i a fost purtată pe sus într-un loc în care Iisus era înconjurat de doisprezece îngeraÈ™i îmbrăcaÈ›i cu tunici albe È™i scufii roÈ™ii, care cântau într-un mod divin. Îngerul ei păzitor i-a spus atunci: „Vei reuni un mare număr de îngeri care, asemeni celor de aici, îl vor adora pe Dumnezeu”

Într-adevăr, cu câÈ›iva ani mai târziu, sub numele de Maria Magdalena a Încarnării, tânăra credincioasă a dat naÈ™tere unui ordin religios, numit VeÈ™nicele Adoratoare ale Preasfintelor Sacramente, în care participantele erau îmbrăcate în alb È™i aveau scufii roÈ™ii.

O exigență asemănătoare către perfecÈ›iune È™i transparență s-a manifestat precoce È™i în cazul lui Clotilde Micheli:

„Era în după amiaza unei zile de sărbătoare în care Clotilde, fratele nostru Giovani È™i cu mine coboram în grădină ca să ne recreăm. După o mică plimbare, am cules prune È™i am început să le mâncăm. Deodată, Clotilde s-a oprit, a rămas absorbită pentru un minut È™i a început să plângă. UimiÈ›i să ne vedem surioara aÈ™a, mâhnită fără nici un motiv evident, i-am cerut să ne explice raÈ›iunea tristeÈ›ii ei. Ea ne-a răspuns foarte simplu:

-L-am văzut în mijlocul unei lumini foarte intense pe îngerul meu păzitor care mă mustra, cu o față severă, pentru lăcomia de care dau dovadă. Haide să mergem la Biserică să îi cer iertare Domnului.

-Păi ce, am răspuns eu, e un păcat să mâncăm prune?

-Nu, nu pentru voi. Dar pentru mine este deoarece Iisus mă vrea foarte austeră.”

Fără îndoială,  nu este un păcat să mănânci prune, doar că Dumnezeu aÈ™tepta de la fetiță să renunÈ›e la unele dintre cele mai normale plăceri cu scopul de a se pregăti pentru viitoarea ei misiune. Clotilde a devenit fondatoarea unui ordin religios, în care ea a constituit un exemplu viu de detaÈ™are de „bunurile catolice” È™i o formatoare de fiinÈ›e credincioase, dăruite cu totul lui Dumnezeu.