Prima pagina arrowSfanta Catherine Laboure (1806-1876)

Sfanta Catherine Laboure (1806-1876)

Catherine Labouré a venit pe lume pe 2 Mai 1806, în micul cătun Fain-les-Moutiers, situat la sud-vest de Montbard, pe canalul Burgundiei, ținut abundent în pășuni, lanuri de grâu și podgorii. Chiar de a doua zi, clopotul bisericii bătea puternic, în câmpia înflorită, anunțând botezul Catherinei.
Părinții sunt la origine țărani, neam solid și echilibrat. Tatăl se bucura în ținut de stima celorlalți, era “Domnul Labouré”. În 1793 s-a căsătorit cu o tânără fată din împrejurimi: Louise Gontard; era perioada “Terorii”. La nașterea Catherinei, mai erau deja opt copii: o fată Marie-Louise și șapte băieți; mai târziu, în cămin au mai apărut Tonine și Auguste. În această familie, în care sălășluiește atâta iubire fraternă, Dumnezeu ocupă primul loc. Toți împreună, se roagă în fiecare seară, și copilul învață rugăciunile cu mult înainte de a ști să citească. De fapt, învățământul pentru Catherine este o problemă secundar ă: școala e departe, neobligatorie, și mama are atâtea de f ăcut! Marcată de munca aspră și desele sarcini, sănătatea Louisei Labouré intră în declin: moare la 42 de ani, lăsându-și familia într-o mare durere. Lipsită de tandrețea maternă, Catherine în vârstă de nouă ani se refugiază în imensa dragoste a Fecioarei Maria. Luând în mâini o statuie a Fecioarei îi spune: “Pe tine te aleg drept mamă”.
După ce au stat doi ani la o mătușă în Saint-Remy, Catherine și sora ei mai mică Tonine se reîntorc la fermă. Avea în jur de 12 ani, era mare, voinică, și se pricepea la toate treburile casnice. În timpul absenței sale, sora mai mare Marie-Louise a cunoscut la Langres Fiicele Carității și și-a înțeles vocația. Trebuia să plece, să lase tată, frați și surori. Catherine, hotărâtă și pragmatică, rezolvă situația. „Tonine și cu mine, putem foarte bine să ne descurcăm !” i-a spus ea tatălui. Pierre Labouré a acceptat în cele din urmă. Marie-Louise și-a urmat în mod liber calea,iar Catherine a preluat comanda gospodăriei.O fermă mare cere multă muncă, și totuși vom vedea des copila mergând pe câmpie, spre biserica din Moutiers-Saint-Jean pentru a participa la Liturghia de dimineață. În 1818 a primit prima Sfântă Împărtășanie.

Chemarea...
În ciuda lucrului, tânăra fată postește vinerea și sâmbăta, chiar în timpul muncilor aspre. Îngrijorată de sănătatea sorei ei, Tonine o amenință că-i spune tatălui.  „Bine, spune-i” răspunde scurt Catherine. Pierre Labouré se mulțumește să-i facă câteva observații. Fără să se mai teamă de mustrări, adolescenta se refugiază în mica biserică din sat, imediat ce munca îi permite. Acolo se roagă în genunchi pe dalele de piatră, chiar și atunci când frigul le îngheață. În sat, toți o stimează pe Catherine. E foarte curtată. Catherine este serioasă, harnică, vitală, și tatăl e cu stare... Răspunsul este invariabil: nu. 
Când avea aproape 19 ani, un vis special îi confirm adevăratul sens al vieții sale: se vede în rugăciune în biserica din sat. La altar, un preot bătrân, îmbrăcat în odăjdii sfinte, celebrează  Liturghia. La terminarea celebrării, se întoarce și îi face semn să se apropie. Catherine speriată fuge, dar visul continuă. Ea este acum la căpătâiul unui bolnav. Preotul bătrân este și el acolo, și îi spune: „Fiică, este bine a îngriji bolnavii, acum fugiți de mine, dar într-o zi veți fi bucuroasă să veniți la mine. Dumnezeu are planurile Sale cu dumneavoastră! Nu uitați aceasta!” Apelul a fost deci înțeles. Dar, fidelă legii tăcerii pe care și-a impus-o în timpul vieții, nu a zis un cuvânt despre această întâlnire; sunt cunoscute doar cuvintele lui Tonine: „Nu mai era cu picioarele pe pământ... era în totalitate mistică!” 

Calea slujirii a fost trasată: dăruire totală de sine, în slujba celor săraci, pe urmele lui IisusCristos. În 1828 Catherine avea 22 de ani, Tonine 20. Aceasta din urmă putea acum s-o înlocuiască la fermă. A venit timpul să-i vorbească tatălui despre vocația sa. Apropiindu-se de Fiicele Carității care deserveau azilul din Moutiers-Saint-Jean, se gândește să intre în această comunitate. Răspunsul este imediat și categoric: „Nu vei pleca!” Catherine suportă opoziția unui tată pe care-l iubește, dar acest nu absolut apasă greu pe inima ei.Pierre Labouré vrea cu orice preț să-și convingă fata să renunțe la proiectele ei. Ce era de făcut? Poate un sejur la Paris, la fiul său Charles care deținea un restaurant pentru muncitori, îi vaschimba ideile. După câteva zile Catherine, cu regret dar ascultătoare, urcă în diligența de Paris. Nu va revedea niciodată clopotnița din Fain-les-Moutiers. La Paris, în restaurantul fratelui său, Catherine lucrează cu hărnicie. Acest serviciu, care se prelungește pe durata unui an, este pentru ea sursa unei mari suferințe. Cumnata ei, d-na Hubert conduce la Châtillon-sur-Seine un internat frecventat de nobilimea din Burgundia. Charles, văzând deprimarea tinerei fete, pregătește fără îndoială și deschide un drum salutar. Ea va pleca degrabă din Paris spre Châtillon. Deși primită călduros, Catherine nu se acomodează cu acest mediu aristocrat, care nu se potrivește cu simplitatea ei. Abia venită, se gândește să plece. Totuși, Dumnezeu o aștepta acolo. 
Aflând că în oraș există o casă a Fiicelor Carității, se hotărăște să se ducă acolo; dorința ei de a îmbrățișa viața consacrată crește pe zi ce trece; vrea să se destăinuie maicii Superioare. I se permite acest lucru. Un tablou îi atrage atenția, este portretul unui preot bătrân… Dar ea a văzut deja această privire care o fixează cu blândețe. „Iată preotul pe care l-am văzut în vis! Este chiar el, dar cine este?”.
„Fondatorul nostru, Sfântul Vincențiu de Paul”, îi răspunde tânăra soră care o însoțea. N-a spus el „Veți veni la mine...”
ªi Catherine a venit.Tăcea, dar o mare lumină se năștea în ea, pacea și bucuria îi inundau inima.
Catherine va fi Fiică a Carității. Relațiile cu tatăl ei sunt în continuare tensionate. El încă speră o reîntoarcere. D-na Hubert reușește să-l convingă. După multe ezitări, își dă acordul. Catherine, la începutul anului 1830, își începe misiunea în casa din Châtillon-sur-Seine. Este foarte fericită. O bucurie calmă, care nu se observă, o face să-și îndeplinească cu dragoste și înflăcărare toate activitățile cotidiene. Catherine descoperă amploarea mizeriei și urgența remedierii ei.

După trei luni, pe 21 aprilie 1830,trece de marea poartă a Reședinței Fiicelor Carității, strada „du Bac” nr. 140, Paris, pentru a-și începe pregătirea. Este încă îmbrăcată în costumul ei burgundez.
Catherine, îmbrăcată în roba de novice, își începe cu ardoare această nouă etapă din viața sa de Fiică a Carității. După patru zile de la sosirea ei la seminar, are loc transferul corpului Sf. Vincențiu de Paul din catedrala Notre-Dame de Paris – unde a fost expus din 10 aprilie 1830 – la capela surorilor de caritate Lazariste, strada „de Sèvres”, Paris. Duminică 25 aprilie s-a celebrat o Liturghie solemnă în catedrală, în fața raclei marelui Apostol al Carității. Era încă un semn pe care i-l făcea Sfântul Vincențiu. „Fericită, mi se părea că nu mai sunt cu picioarele pe pământ!” scria ea mai târziu. După această mutare, sărbătoarea se prelungește printr-o novenă în capela „Preoților Misiunii” unde este expusă racla. Surorile vin să se roage în fiecare zi în fața sfintelor relicve. „Mi-era așa greu să păr ăsesc Saint Lazare... Dar îl regăseam pe Sfântul Vincențiu, sau cel puțin inima lui care îmi apărea de fiecare dată când reveneam. Aveam consolarea de a o vedea deasupra micii racle, în capela surorilor... Mi-a apărut de trei ori diferită, trei zile la rând: albă-culoarea pielii, ceea ce anunța pacea, calmul, puriatea și fraternitatea; apoi roșie ca focul, ca să aprindă caritatea în inimi; apoi am văzut-o roșu închis, ceea ce aducea tristețea în suflet, această tristețe se îndrepta spre schimbarea de guvern pe pământ”. Trei luni mai târziu regele Carol al X-lea este dat jos de pe tron și Franța cade în ororile Revoluției. Sora Catherine îi povestește duhovnicului ei aceste lucruri extraordinare. Părintele Aladel, tânăr Lazarist, ascultă dar se îndoiește de intențiile ei. El o îndrumă să-și continue cu calm și umilință noviciatul. Părea la fel cu toate celelalte, și totuși va scrie mai târziu: „Mi s-a dat un mare har, acela de a-L vedea pe Domnul nostru în Sfântul Sacrament. L-am văzut în tot timpul seminarului... cu excepția zilelor în care m-am îndoit...”
Retrasă, nu este decât o soră printre surori, totuși Fecioara Maria o remarcă. 

Prima Apariție (noaptea 18 / 19 iulie 1830)
Îngerul Păzitor a pregătit-o pe Catherine Labouré (1806-1876) pentru întâlnirea cu Fecioara Maria în capela de pe strada Bac, pe 18 iulie 1830 și s-a manifestat sub forma unui copil.
După o lună și jumătate Catherine îi povestește duhovnicului său următoarele:
“ªi apoi a venit sărbătoarea Sfântului Vincențiu... Buna noastr ă maică superioară Marta, cea bătrână, ne-a vorbit despre devoțiunea către sfinți, în particular despre devoțiunea către Sfânta Fecioară. De foarte multă vreme îmi doream s-o văd! Adormeam cu gândul că Sfântul Vincențiu o să-mi obțină acest har. În sfârșit, pe la orele 11 seara m-au auzit strigată pe nume: "Sora mea! Sora mea!"
M-am ridicat privind în direcția vocii pe care o auzeam și care ajungea la mine dintr-o parte. Am tras o perdea și l-am văzut pe Îngerul meu Păzitor sub forma unui copil de patru sau cinci ani, îmbrăcat în alb,  care mi-a spus: „Veniți în capelă, Sfânta Fecioară vă așteaptă.” Imediat mi-a venit un gând: dar o să mă audă! Îngerul Păzitor mi-a răspuns: „Fiți liniștită, este unsprezece jumătate, toată lumea doarme demult, veniți, vă aștept.” 
M-am grăbit să mă îmbrac și m-am îndreptat spre partea camerei  unde Îngerul mă aștepta în picioare fără a fi mai înalt decât marginea patului meu. L-am urmat apoi și l-am admirat conducându-mă din stânga mea și  emanând raze de lumină peste tot pe unde trecea. 
Când am intrat în capelă, ușa s-a deschis, deși Îngerul Păzitor abia o atinsese cu vârful degetului. Torțele ardeau ca la Liturghia de miezul nopții (de Crăciun). Îngerul Păzitor m-a condus în sanctuar  și acolo, m-am așezat în genunchi. Totuși, nu o vedeam pe Sfânta Fecioară. Am rămas în rugăciune. Pe la miezul nopții micuțul înger mi-a vorbit dar nu cu o voce de copil, ci cu o voce puternică de bărbat, iar cuvintele lui erau pline de fermitate: „Iată Sfânta Fecioară, iat-o!” Aud un zgomot, ca un foșnet de rochie de mătase. O doamnă foarte frumoasă se așează pe fotoliul preotului. Îngerul Păzitor mi-a repetat cu o voce puternică: „Iată Sfânta Fecioară.” Deci, n-am făcut decât un salt și am ajuns lângă ea, la picioarele ei – pe treptele altarului, cu mâinile pe genunchii ei. Nu știu cât timp am rămas așa; a fost cel mai frumos, cel mai dulce moment din viața mea. Sfânta Fecioară mi-a spus cum trebuia să mă comport față de duhovnicul meu, și mi-a dezvăluit mai multe lucruri.” Aceste lucruri, au fost relevate mai târziu; iată esențialul, într-o povestire scrisă cu mâna sa, în1876, cu câteva luni înainte de a muri.„Bunul Dumnezeu, copila mea, vrea să vă încredințeze o misiune. Ea va fi cauză a multă suferință, dar veți răzbate gândindu-vă că o faceți pentru Gloria lui Dumnezeu. Veți fi contrazisă, dar veți avea har; nu vă temeți. Veți vedea anumite lucruri, înțelege, veți fi inspirată  în rugăciuni.” „Timpurile sunt rele. Nenorociri se vor abate asupra Franței; tronul va fi răsturnat... lumea întreagă se va abate de la bunul sens prin nenorociri de tot felul...” dar: „Veniți la picioarele acestui altar. Aici, harurile vor fi răspândite asupra tuturor celor care le vor cere cu încredere și ardoare. Vor fi răspândite asupra celor mari și a celor mici.”
Nu mai știu cât timp a trecut, va spune Catherine. Fecioara a dispărut ca o lumină
care se stinge.

Apariția din 27 noiembrie 1830
„Dumnezeu vrea să vă încredințeze o misiune...”, a spus Fecioara Catherinei. Abia pe 27 noiembrie a avut revelația. Să ascultăm ce a scris despre această manifestare. „Era  sâmbăta dinaintea primei Duminici din Advent. Era ora cinci jumătate seara. În liniște, chiar după momentul de meditație, mi s-a părut că aud un zgomot din partea amvonului; privind într-acolo, am zărit-o pe Sfânta Fecioară. Era în picioare, îmbrăcată cu o rochie de mătase albă-roz, cu picioarele așezate pe o sferă
din care nu vedeam decât jumătate; cu mâinile la nivelul pieptului ținea cu ușurință
un glob de aur, cu ochii ridicați spre cer... fața ei era de toată frumusețea, n-aș putea să o descriu.
ªi apoi, dintr-o dată, am  zărit la degetele sale inele îmbrăcate cu giuvaieruri, unele mai mari și altele mai mici, care răspândeau raze unele mai frumoase decât celelalte... În acest moment când eu o contemplam, Fecioara a coborât ochii și m-a privit; o voce interioară mi-a vorbit: „Acest glob pe care-l vedeți reprezintă lumea întreagă, în particular Franța... și fiecare persoană în particular.”
Atunci, eu nu mă puteam exprima de frumusețea f ără margini pe care o vedeam, de strălucirea razelor... Vocea a adăugat: „Sunt simbolul harurilor pe care le răspândesc asupra persoanelor care mi le cer.” Unele din pietrele prețioase nu străluceau deloc... „Aceste pietre care rămân în umbră reprezintă harurile pe care uitați să mi le cereți.”
În acel moment, s-a format o imagine în jurul Sfintei Fecioare, un pic ovală, și erau scrise următoarele cuvinte, cu litere de aur: „O, Marie, zămislită fără de păcat, roagă-te pentru noi care alergăm la tine.” Apoi se auzi o voce: „Bateți o medalie după acest model. Persoanele care o vor purta vor primi mari haruri; harurile vor fi din abundență pentru persoanele care vor avea încredere.”
Apoi imaginea a părut să se întoarcă. Am văzut reversul medaliei: litera M cu o cruce deasupra; dedesubt două inimi, una înconjurată de o coroană de spini, cealaltă străpunsă de o sabie. Mi s-a părut că aud o voce care-mi spunea: „M-ul și cele două Inimi spun destul!” Maria, Iisus... două suferințe unite pentru mântuirea noastră.

Difuzarea Medaliei

Părintele Aladel rămâne sceptic după această nouă istorisire, crezând în continuare că este un efect al imaginației tinerei novice. Din nou, o voce interioară nu-i dă pace, pentru a transmite preotului mesajul; Catherine insistă: „Sfânta Fecioară nu este mulțumită.” După câteva săptămâni, tulburat de insistența penitentei lui, părintele Aladel are un interviu pe această temă cu Monsegnieur de Quélen, Arhiepiscop de Paris. Acesta nu găsește nimic contrar Credinței și autorizează baterea Medaliei. Realizarea medaliei a fost încredințată bijutierului francez Adrien Vachette. În mai 1832 sunt răspândite primele exemplare, care devin foarte populare și căutate. Catherine primește una, fără ca nimic să trădeze secretul; ne imaginăm bucuria ei interioară. În curând se vorbește de multe vindecări miraculoase și convertiri. Monsegnieur de Quélen îndeamnă atunci credincioșii să poarte asupra lor Medalia. Credincioșii au numit-o îndată „Medalia Miraculoasă”, proclamând astfel că ea este un semnal protecției divine a Maicii Domnului.

Sfânta nebănuită
În aparență, nici o viață religioasă nu era așa comună, așa simplă ca a ei.Se ruga, asculta, se supunea, fără comentarii. Era chiar așa cum a declarat Papa Pius al XII-lea cu ocazia Beatificării: „Sfânta datoriei și a tăcerii!” La puțin timp după ce s-a instalat, părăsește Reședința din strada du Bac. Superiorii o desemnează să lucreze la azilul de bătrâni din Enghien. Aici își va petrece toată viața. Acest azil, fondat de ducesa de Bourbon, nu era separat de casa Fiicelor Carității din strada de Reuilly decât de o grădină mare. O singură superioară conducea cele două instituții. Aparițiile sunt o lumină pentru viața de slujire a sorei Catherine. Fecioara Maria i-a dezvăluit Chipul Lui Dumnezeu. Acum, sora Catherine învață să-L recunoască în persoanele care suferă.
Ca și în Fain-les-Moutiers, nici o muncă, oricât de grea, n-o descurajează pe sora Catherine. Trudește mult pentru a aduce bucurie în jurul ei. Îngrijește persoanele în vârstă cu atenție și devotament, și aceasta timp de aproape 40 de ani. Vorbește puțin, trăiește într-o stare de continuă  reculegere. „Când  merg la capelă, mă pun în fața Bunului Dumnezeu și-I spun: Doamne, iată-mă, dă-mi ceea ce vrei. Dacă-mi dă
ceva, sunt bucuroasă și Îi mulțumesc. Dacă nu-mi dă nimic, Îi mulțumesc din nou,
pentru că nu merit mai mult. Apoi Îi spun tot ce-mi trece prin gând, Îi povestesc durerile, bucuriile mele, și... ascult.”
Astfel se desf ășoară viața sorei Catherine, înșiruire de acțiuni modeste: „Mâinile la lucru și inima la Dumnezeu!” Întotdeauna cu aceeași dispoziție, chipul reflectând o seninătate care uimea anturajul, merge de la bătrâni la cotețul de găini, deasemenea sarcina ei; apoi, constrânsă de vârstă la o muncă  mai sedentară, o regăsim portăreasă la azil. Sora Catherine îi primește pe vizitatori sau pe cei care cer ajutor. ªi acolo creează o relație călduroasă cu fiecare.Trăiește dureroasa perioadă a Comunei din Paris; dar sora Labouré păstrează ecoul  cuvintelor  profetice: Va veni momentul în care primejdia va fi mare. Se va crede totul pierdut, dar aveți încredere!Ajutată de celelalte surori, o protejează pe Superioara molestată, favorizează fuga a doi jadarmi răniți și... distribuie medalii răsculaților care acceptă. Trecând zbuciumul, sora Catherine își reia locul de portăreasă, cu mâinile la lucru, buzele închise – păstrând secretul său, inima îndreptată spre Esențial.

Plecare spre Cer 
Sora Catherine simte că-i scad puterile, dar își păstrează răbdarea și spiritul de slujire: „Nu voi vedea anul următor”, spunea ea în 1876. Este momentul să vorbească, Sfânta Fecioară o dezleagă de secret. Nemaiavând confesorul obișnuit, sora Dufès – Superioara Casei din str. de Reuilly – va primi confidențele sale.Vorbitorul e sobru, dar evocarea radioasă a Mariei îl luminează. Bătrâna maică este transfigurată. Sora Dufès o examinează întâi cu stupoare, apoi cu emoție, și când se termină interviul, ea, sora Superioară, este la genunchii umilei fete. Pe 31 decembrie 1876, după ce a primit ultimele Sacramente, sora Catherine păru că adoarme...„Abia ne-am putut da seama că încetase din viață. N-am văzut niciodată o moarte așa calmă și blândă”, avea să spună mai târziu sora Dufès, frapată de seninătatea chipului său. Sora Catherine Labouré avea 70 de ani.
Pe 3 ianuarie 1877, 250 de Fiice ale Carității se alătură persoanelor în vârstă de la azil și mulțimii numeroase venite pentru a acompania în capela de Reuilly trupul aceleia care i-a iubit așa de mult.
După 56 de ani, Cardinalul Verdier, în prezența medicilor, a Superioarei Generale
și a altor martori, dispune exhumarea în vederea beatificării sorei Catherine. Așa cum a fost îngropată pe 3 ianuarie 1877, așa au regăsit-o pe 21 martie 1933 – corpul intact, membrele suple și a fost transferată în strada du Bac, în capela actuală. Sora Catherine se odihnește într-o raclă așezată sub altarul Fecioarei cu glob, chiar în locul în care, cu un secol înainte, Maria i-a apărut. Pe 27 iulie 1947, Papa Pius al XII-lea o va trece pe sora Catherine în rândul Sfinților. „Eu n-am fost decât un instrument. Nu pentru mine a apărut Sfânta Fecioară. Dacă m-a ales neștiind nimic, este pentru a nu ne putea îndoi de ea”
Sfânta Catherine Laboure este considerată protectoare a arhitecților, minerilor și prizonierilor.


Orice reproducere, integrala sau partiala, a acestui articol, fara acordul scris al site-ului angelinspir.ro, este strict interzisa si se pedepseste conform Legii drepturilor de autor.

Video

video47.jpg

Rugaciune

angel06.gif

Impresii

Daca doriti sa ne trimiteti impresii personale
11.gif

Ganduri inspirate

"Ingerii nu mor niciodata, voi stiti aceasta."
Anatole France